Ioan T. Morar: „Visez vremurile cînd românii vor ieşi în stradă cu prilejuri fericite”

 Cunoscut publicului pentru spiritul său critic, dar şi pentru replicile pline de umor din perioada „Divertis”, Ioan T. Morar este un scriitor prolific * stabilit de câţiva ani în Franţa, a găsit timp ca în această toamnă să participe la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT) de la Iaşi, deschizând totodată o serie de interviuri cu alţi invitaţi de marcă, pe care „Evenimentul Regional al Moldovei” îi va găzdui în paginile sale, în perioada următoare

- Filolog, scriitor, implicat în activitatea civică, umorist şi diplomat. Cum se împacă omul Ioan T. Morar cu toate aceste calităţi?
- Dacă nu te împaci cu tine, atunci cu cine te împaci?! Glumesc. Am încercat un lucru destul de greu de gestionat: să nu încurc borcanele. Nu ştiu dacă mi-a reuşit...
- Se exclud aceste calităţi una pe alta? Spre exemplu, cea de om de presă cu cea de diplomat, asociată, întrucîtva, spectrului politic?
- Doamne fereşte să se excludă! O nuanţare: am o oarecare prudenţă faţă de noua accepţiunea a cuvîntului „calitate”, de cînd cu filmările de la ieşirea din tribunale unde cutare sau cutare zice „Am calitatea de inculpat”. Să apelăm la cuvinte mai vechi: însuşire, înzestrare, pasiune. Am făcut meseria de jurnalist cu pasiune şi cu seriozitate, cu încredere în justiţie. Chiar dacă, pînă la urmă, pentru asta am apelat la CEDO care mi-a dat mie dreptate în singurul proces (din vreo douăzeci) pe care l-am pierdut în România. Cît despre cariera mea diplomatică, ea a fost foarte scurtă, dar intensă pentru mine, pentru biografia mea interioară. Mi-ar fi plăcut să-mi termin mandatul de Consul General la Marsilia, începusem nişte proiecte, acolo, cu comunitatea românească, cu prietenii francezi... Am lăsat în urma mea o iniţiativă, o expoziţie anuală a tuturor consulatelor din oraşul francez, expoziţie intitulată Consul’Art. A fost ideea mea şi mă bucur să constat că evenimentul se desfăşoară în fiecare an. Am vrut să fac mai mute, dar nu a fost să fie.
- Am putea spune că lumea lui Ioan T. Morar se învîrte în jurul literelor? Cum aţi vedea lumea fără cuvântul scris?
- Se pare că cifrele nu se prind de mine, tot joc la loterie, mi-ar face plăcere să număr nişte milioane. Aşa că rămîn la litere. De dinainte de a merge la şcoală, mama mea m-a învăţat alfabetul şi, de atunci, am intrat în lumea jalonată de cuvinte scrise. Dacă nu ar exista cuvîntul scris nu am avea nici o dovadă a trecutului nostru pentru că, sigur, deja e banal să reamintesc, dar, totuşi, o fac pentru cei care nu mai au tangenţe cu latina: verba volant, scripta manent. Dacă veţi căuta expresia pe internet, veţi întîlni şi imagini cu ea tatuată! Deci, latina nu moare, uneori ne intră-n piele.
- La ora actuală, asistăm la o expansiune a internetului în ceea ce priveşte informaţia şi, mai ales, viteza de circulaţie a acesteia. Ce viitor vedeţi pentru presa scrisă şi pentru cuvântul tipărit pe suport de hârtie, în general?
- Am să vă răspund cu un exemplu pe care l-am mai dat. E vorba de panica producătorilor de pergamente atunci cînd a apărut hîrtia, apoi spaima copiştilor cînd s-a inventat tipografia. Cred că noi, cei obişnuiţi cu suportul de hîrtie pentru scris trăim acelaşi tip de îngrijorare, nu putem vedea clar viitorul croit pentru alte generaţii.

„Românii rîd, poate mai mult decît alte popoare”

- Credeţi că evenimente literare de genul FILIT mai pot resuscita industria de carte din România?
- Nu cred. Sînt convins. Sînt convins că astfel de evenimente atrag atenţia asupra cărţii, creează punţi suplimentare între scriitor şi cititor. Nu ştiu dacă asta resuscitează, pentru că eu nu cred că industria de carte a murit... Există, îmi spun, o criză a suportului de hîrtie care trimite la situaţia din răspunsul anterior.
- Ce le-aţi recomanda celor care nu au mai pus mâna demult pe-o carte şi care invocă permanent lipsa timpului sau, poate, a banilor pentru aşa ceva?
- Paradoxal, eu sînt conectat la lumea care pune mîna pe carte. Scuzele pentru lipsa lecturilor sînt false. Există biblioteci, există chiar librării cu spaţiu pentru lectură... Cît despre criza timpului, aşa e, dacă trebuie să-ţi sacrifici ieşirea la o bere pentru a citi o carte, da, e greu. Partea proastă e cînd cartea e pusă pe acelaşi plan cu berea.
- Ce anume vă leagă de Iaşi? Cum îl regăsiţi acum, în plină toamnă literară?
- Am fost prima dată la Iaşi într-o tabără, pe cînd eram elev de liceu. Apoi, ca student, am venit la Colocviile Eminescu. Tot ca student, am fost la faza pe ţară a concursului de teatru studenţesc, unde trupa noastră a luat primul loc, iar eu, premiul pentru interpretare masculină. Era o montare curajoasă a piesei Sînzîiana şi Pepelea (de Alecsandri), unde eu, în rolul lui Papură Vodă, contaminam personajul cu ceva vag din Ceauşescu... Ehe, ce vremuri. Şi staţi aşa, n-am terminat aceste legături. Cu primul meu roman, Lindenfeld, am luat premiul Naţional de Proză la Iaşi. Roman apărut la editura ieşeană Polirom, unde am publicat tot ce am scris, în afară de poezie. Iar în plan personal, soţia mea a terminat facultatea la Iaşi. Deci, am ceva legături şi mă bucur că FILIT îmi dă şansa să le întăresc.
- Dincolo de calitatea de scriitor, românii vă asociază cu umorul şi cu grupul Divertis. Credeţi că românii mai au puterea să rîdă?
- Românii rîd, poate mai mult decît alte popoare. Depinde ce pretexte li se oferă. Dacă le oferi umor inteligent, vor rîde de umorul inteligent. Dacă faci glume vulgare, vor rîde de glumele vulgare. Partea proastă, în opinia mea, e că, în zilele de acum, s-a redus oferta de umor inteligent.
- S-a spus că umorul a reprezentat adevărata mişcare de rezistenţă a românilor, poate chiar singura, în perioada comunistă. Cum aţi caracteriza umorul românesc faţă de cel de dinainte de `89, spre exemplu?
- Umorul de dinainte de 1989 mai avea un rol, acela de a purta mesaje ascunse, de a încifra lehamitea şi de a o transmite. Era foarte plăcut să decodifici într-un text umoristic, de obicei spus pe scenă, „şopîrla” introdusă de autori, sensul ascuns, săgeata îndreptată spre puterea comunistă. Umorul de atunci a creat un tip de solidaritate.
- Unii au trăit cu „Urzica”, alţii cu scheciurile lui Toma Caragiu sau Dem Rădulescu, ultimele servite în doze destul de rare la acea vreme. Astăzi, avem „iUmor” sau „Las Fierbinţi”, de care românii beneficiază la discreţie pe micile ecrane. Asistăm la o diluare a fenomenului umoristic sau, dimpotrivă, la un reviriment?
- Eu am scris şi la Urzica, aveam o rubrică dedicată kitsch-ului. Acolo am scris pentru prima dată împotriva manelelor ilustrate de formaţia Azur, de pildă. Şi am primit scrisori de ameninţare. Da, pe vremea lui Ceauşescu. Asta demonstra că mi-am atins ţinta. Nu urmăresc umorul românesc televizat de azi, nu am programe româneşti la televizor, deci nu pot da un răspuns mulţumitor.

„Deşteaptă-te române nu-i chiar o vorbă-n vînt”

- Totodată, sunteţi un actor al vieţii civice din România, chiar dacă nu atât de vocal, de vizibil. Cum aţi caracteriza electoratul român de astăzi?
- Implicarea mea, la zi, este mult redusă faţă de anii de dinainte, cînd m-am înrolat în Alianţa Civică printre fondatori. Las loc tinerilor să lupte. Eu îmi exprim părerea prin vot, iar asta chiar înseamnă un efort în care includ drumul de zeci de kilometri şi coada la Consulat!
- Ce credeţi că i-ar mai scoate astăzi pe români în stradă?
- Visez ca românii să fie scoşi în stradă de premii Nobel acordate unor concetăţeni, de victoria Naţionalelor sportive la diverse campionate şi cupe mondiale. Visez vremurile cînd românii vor ieşi în stradă cu prilejuri fericite.
- Vă bate gândul să vă implicaţi mai activ în politică?
- Nu.
- Credeţi că România duce lipsă de lideri sau, dimpotrivă, de un electorat activ?
- Cred că în România există o criză de co-participare la viaţa cetăţii. Ne lipseşte solidarizarea pe proiecte, spiritul civic mi se pare amorţit. Deşteaptă-te române nu-i chiar o vorbă-n vînt.
- Aţi avut posibilitatea să călătoriţi mult. Aţi ajuns „la capătul lumii”, în Noua Caledonie, aţi fost consul general la Marsilia... Aţi experimentat culturi diferite, dacă nu diametral opuse. În această perioadă v-a bătut gândul să emigraţi?
- Nu ştiu dacă voi emigra vreodată, deocamdată, de peste cinci ani, am domiciliul în Sudul Franţei, Provence, în oraşul La Ciotat, leagănul cinematografului. Nu sînt emigrant, sînt crds, cetăţean român cu domiciliul în Străinătate.
- Unde vedeţi locul României şi al românilor, în acest amalgam de civilizaţii, de isterie anti-migraţionistă?
- Dacă vă aşteptaţi la un răspuns sub pălăria corectitudinii politice, aşteptarea vă e înşelată. Eu cred în valori, în tradiţie, cred că Europa trebuie să rămînă legată de trecutul ei creştin. Cred că este sinucigaş ca, de frică să nu jigneşti un emigrant, să fii pus să renunţi la cruciuliţa de la gît. Ca să vă dau un exemplu. Sper ca Europa să nu se depersonalizeze doar pentru a face pe plac unei stîngi foarte agresive în momentul de faţă. Ca om care a trăit în comunism, nu pot crede că viitorul comunist al Europei ar fi viitorul pe care-l merită copiii noştri. România chiar poate fi unul din stîlpii unei Europe puternice şi mîndre de trecutul ei.
- Dacă ar fi să vă întoarceţi în timp şi să aveţi să schimbaţi un singur lucru/eveniment în România, care ar fi acela?
- Aş opri venirea minerilor în Bucureşti.
- Dar în evoluţia şi activitatea omului Ioan T. Morar?
- Aş împiedica destrămarea Grupului Divertis şi distrugerea Academiei Caţavencu.
A consemnat Dan HAŢEGAN

Ioan T. Morar s-a născut la 13 aprilie 1956 în localitatea arădeană Şeitin. În 1981 a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia română-franceză, ca şef de promoţie. A predat limba şi literatura română la Liceul Industrial „Textila” din Lugoj (1981-1986), iar din 1987 devine redactor al revistelor Viaţa studenţească şi Amfiteatru. După Revoluţie, lucrează la Cuvîntul şi devine membru fondator al Alianţei Civice. Este membru fondator al Academiei Caţavencu, iar între 2004 şi 2009 a fost senior editor la Cotidianul. A realizat mai multe emisiuni de televiziune, activînd, pînă în 1996, în grupul Divertis. În anul 2010 a fost numit consul general la Marsilia, funcţie din care a fost schimbat în 2012. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, actualmente stabilit în oraşul La Ciotat, în sudul Franţei. A debutat cu volumul de versuri Vară indiană (Albatros, Bucureşti, 1984, distins cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), după care au urmat Fumul şi spada (Cartea Românească, Bucureşti, 1989), Şovăiala (Brumar, Timişoara, 2000; volum distins cu premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor), Neruşinarea (Brumar, Timişoara, 2003) şi Paloarea (Brumar, Timişoara, 2010). La Editura Polirom a mai publicat Lindenfeld, Negru şi Roşu (2013; roman nominalizat la Premiul „Cartea anului 2013” acordat de revista România literară) şi Cartea de la capătul lumii. Tot la Polirom a marcat şi ultima sa apariţie editorială, „Sărbătoarea Corturilor” (2016).