« Inapoi

Note de călătorie

Pe Drumul Apelor Minerale FOTO

Pe Drumul Apelor Minerale FOTO#1
Pe Drumul Apelor Minerale FOTO#1Pe Drumul Apelor Minerale FOTO#2Pe Drumul Apelor Minerale FOTO#3Pe Drumul Apelor Minerale FOTO#4
Pe Drumul Apelor Minerale FOTO#5
Mărime font - +

 Cei din inima Transilvaniei ştiu să facă turism, altfel, la câte zone sălbatice sunt, nu ai vedea picior de om * cine s-ar aventura pe coclauri ştiind că poate fi aperitiv la cina unui urs ori micul dejun al viperei? * şi totuşi, oaspeţii nu sunt deloc puţini, cei mai mulţi fiind atraşi de izvoarele de la Bixad, Belin, Malnaş, Vâlcele, Bodoc, Şugaş-Băi, Mărtănuş, Baraolt, Borsec, Tuşnad, Jigodin, Homorod şi Remetea, adică de Drumul Apelor Minerale

 

De cum laşi Braşovul în urmă, drumul se întinde ca-n palmă, iar maşina sforăie uşor, bucuroasă că a ieşit din aglomeraţie. Imediat ce am trecut de Chichiş am păşit în Regatul Apelor Minerale, aşa cum este cunoscut judeţul Covasna, alături de Harghita. Ne-am oprit la Bodoc, prima localitate covăsneană inclusă pe Drumul Apelor Minerale (ce trece prin Bixad, Belin, Malnaş, Vâlcele, Bodoc, Şugaş-Băi, Mărtănuş, Baraolt, Borsec, Tuşnad, Jigodin, Homorod şi Remetea) pe care am traversat-o în dorinţa noastră de a ajunge la Tuşnad. Am adăstat şi la Malnaş Băi, locul unde s-a construit prima fabrică de sticlă din Transilvania şi s-au migălit bucăţile colorate pentru ferestrele Bisericii Sfântul Mihail din Cluj şi Biserica Neagră din Braşov.

Drumul florilor din Ţara Haţegului FOTO

Trei motive ca să ajungi la Tuşnad Băi

Micălău, Bixad şi Băile Tuşnad şi gata, o parte din drum era la final, iar Rosa Kovacs, gazda noastră, ne aştepta cu pălincă. „Doar n-aţi bătut atâta drum ca să beţi borcut (apă minerală – n.a.). Am pregătit o sticlă, rece-rece, de la izvorul nostru, că ştiam că veţi veni aprinşi de căldură, dar oare ce gazdă nu-şi întâmpină musafirii sosiţi în inima Transilvaniei cu un pahar de palincă?”, s-a întrebat Rosa, o bătrânică simpatică, de la care am aflat încă o dată reţeta prin care se atrag turiştii – zâmbetul şi braţele deschise. „Dar Oltul, unde-i Oltul?”, am întrebat, cu ochii roată către apa ce apare şi în basmele istorice, şi în cântul rapsozilor, şi pe care o văzusem zăgăzuită în hidrocentrale. „Lângă casă”, a răspuns Feri Kovacs, soţul Rosei, arătând cu mâna către un pârâu ce se târa alene pe după şopron. „L-o ars vipia şi pe el, că era mai mare. Dar cu seceta şi cu pedeapsa cu Dumnezeu nu te pui. Ne bate că suntem răi, suntem câinoşi cu noi şi cu toate frumuseţile pe care el le-a lăsat”, a completat bătrânelul, privind trist către apă. La o distanţă mică de muntele din care se aruncă în lume, Oltul nici nu are cum să fie foarte mare, dar parcă nici pârâu nu mi l-am închipuit. Avea dreptate Feri în privinţa pedepsei.

La Tuşnad Băi ajungi din trei motive – primul ar fi legat de sănătate, zona fiind foarte ofertantă în izvoare minerale, mofete (produs gazos, folosit în terapeutica bolilor pulmonare, reumatice şi ale circulaţiei sângelui – n.a.) şi servicii balneare de care multă lume se bucură. Apoi vii ca să te scuturi de gânduri, să simţi liniştea şi reînveţi bucuria de a trăi. Baruri sunt puţine, deci riscul de scandaluri cu cheflii este mic, muzica nu urlă, fumul de ţigară zici că-i interzis. Singurul care sparge liniştea zonei este trenul ce leagă Braşovul de Ungaria. În rest, e tihnă. Al treilea motiv ar fi curiozitatea stârnită de tot ce este în jur. „Puteţi să mergeţi la Lacul Sfânta Ana, la o rezervaţie cu plante carnivore (i-auzi!!), la SPA în centru, sau la Băile Balvanyos, că doar n-o să staţi aicea pe şezlong. De astea sunt peste tot. Aveţi grijă la urşi!”, ne-a sfătuit Rosa, în timp ce ne petrecea către poartă. „Urşi? O fi glumit”, ne-am gândit.

Atenţie, (chiar) urs rău!

Ca buni vecini, judeţele Covasna şi Harghita şi-au împărţit un proiect foarte generos, Drumul Apelor Minerale, iar spre Lacul Sfânta Ana ajungi printr-un codru des şi oarecum sălbatic. Nu ai cum să nu te întrebi dacă nu cumva te-ai abătut de la hartă, dar frumuseţea pădurii îţi adună grijile şi le dă deoparte. Te bucuri de călătorie şi afli că ai ajuns atunci când un tânăr îţi bate în geam – în Parcul Naţional Sfânta Ana se intră cu bilet. Încă vreo câţiva kilometri şi ajungi într-un loc despre care nu ai crede că există dacă nu ai simţi mirosul puternic de cetină. Te întrebi dacă tu ai visat ori dacă sufletul Anei te-a chemat, fata a cărei poveste este îngropată în singurul lac vulcanic din ţară.

 

Legenda spune că Ana a fost o fată săracă, pe care familia a obligat-o să se mărite cu un boier pe care nu îl iubea. În noaptea nunţii, a fugit şi s-a aruncat în apele lacului, care i-a oferit loc de odihnă veşnică. Oricum ar fi, tărâmul pare ocrotit de îngeri. Apa este oglindă pentru Cer şi nimeni nu are curaj să tulbure tihna. Verdele-albăstrui al pădurii dimprejur are aproape un efect hipnotic şi uşor, uşor ne despărţim de grup, cu ochii către brazi. Păşim alături de o urmă necunoscută, apoi privirea parcă ne este smulsă de un indicator – Atenţie, zonă circulată de urşi”. În zonă sunt peste o sută de exemplare, care nu se sfiesc să iasă din codru şi nici să coboare la şosea. „Ăia de-or intrat cu drujbele şi topoarele în păduri le-or stricat şi bârlogurile. S-au obişnuit să iasă, să-i vezi seara cum se adună pe la tomberoanele de gunoi ori vin la gară. Nici nu-i nevoie să ieşi din casă ca să-i vezi, e de ajuns să auzi câinii urlând şi ştii că-i urs pe aproape”, ne amintim de vorbele lui Feri Kovacs, înainte de a părăsi Lacul Sfânta Ana.

Florile din tinovul viperei cu corn

Povestea fetei al cărei suflet ţine lacul la suprafaţă rămâne în urmă, iar drumul ne duce către Tinovul Mohoş, acolo unde aflasem că sunt plante carnivore. Ne aşteptam să vedem nişte plante nu chiar uriaşe, dar de o dimensiune semnificativă (doar sunt carnivore, nu?), dar natura bate orice imaginaţie. „Alea mici şi roşii sunt, se hrănesc cu libelule, sunt insectivore”, ne explică ghidul. Tot de la el am aflat că urşii nu ar fi singurul pericol al zonei, ci şi vipera cu corn, care câştigă mereu orice atac – pe un perimetru de trei judeţe (Covasna, Braşov şi Harghita) nu se găseşte ser antiviperin şi „mai repede vine popa decât ambulanţa”. „Şi atunci de ce să mai fii turist?”. „Trasele sunt sigure, sunt marcate. Pericole sunt doar pentru persoanele care se avântă singure”, vine în scurt timp răspunsul la gândul nerostit.

Tinovul Mohoş este un alt miracol – apărut în urma unor fenomene vulcanice, are un sol mlăştinos, plin de turbării şi de muşchi. Terenul nu este deloc generos în nutrienţi, fiind bogat în sulf, şi poate de aceea plantele care trăiesc şi-au dezvoltat arme proprii de apărare, ca să nu fie distruse. De-l culegi şi-l arunci în ceai, rozmarinul de dimineaţă poate provoca stop cardiac, iar nebunelele te duc într-o altă lume imediat ce le-ai înghiţit, dacă te-ai încumetat să le culegi.

Citeşte şi

Lucina, colţul de Rai în care timpul stă pe loc

Uriaşii din Cheile Bicazului

De la Tuşnad nu mai este mult până la Lacul Roşu, unde omul nu mai este frate cu codrul şi nici cu natura. Dar nimănui pare să nu-i mai pese de tarabele cu suveniruri, de căsuţele din lemn din care pufăie grătarele şi ţigările petrecăreţilor de weekend şi nici de mirosul de ulei încins din cazanele din care bucătarii scot celebrele langoşi. „Noi din asta trăim. Mai avem sezon bun încă vreo lună, apoi vin ploile. Mai vin turişti, nu zic, dar nimănui nu-i arde de plimbare prin munţi când toarnă de rupe”, spune Ionică, un antreprenor local, cu ochii ţintă către nevastă – „Ai grijă cum dai rest. Astăzi nu avem oferte”.

După un scurt răgaz pe malul lacului, care nu mai părea nici roşu, nici ameninţător ca altădată, dar totuşi bucuros că poate oferi amintiri turiştilor şi pe care zburdau vesele câteva răţuşte, urcăm spre Cheile Bicazului. Munţii se încruntă deodată şi ai impresia că s-au scuturat a furie. Bucăţi imense din piatră ţâşnesc de nicăieri şi se aruncă spre nori, ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut să se asigure că şi Cerul va avea străjerii lui, iar de te încumeţi să priveşti în hăul căscat pe cele două laturi ale şoselei simţi că te-ar putea înghiţi pământul. Pe măsură ce intri în burta muntelui parcă asişti la un spectacol al timpului, care milioane de ani a lucrat la perfecţiunea pietrei. Nimic nu a fost aruncat, nimic nu a fost pus la întâmplare şi fiecare părticică din marea sculptură a fost păstrată şi modelată pentru bucuria noastră, a oamenilor. În Cheile Bicazului intri ca într-o catedrală a naturii, în care coloşii de piatră păstrează toate gândurile celor ce au trecut pe acolo.

 

Lăsând în urmă uriaşii Bicazului, drumul se întinde către Mănăstirea Agapia şi parcă pe măsură ce ne apropiam auzeam bătăile de toacă, aranjate într-un ritm pe care numai lemnul de tei, din care este meşteşugită, îl cunoaşte. În cele peste 100 de căsuţe, câte sunt în complexul monahal, toate albe şi tivite de begonii, muşcate, trandafiri şi gherghine, vieţuiesc maicile a căror grijă este doar una – să aibă mereu sufletul curat. Nici nu ar avea cum înconjurate de frumuseţea tablourilor lui Nicolae Grigorescu, alături de amintirea lui Alexandru Vlahuţă ori de grija Celui de Sus care a rânduit, în inima Moldovei, o aşezare atât de frumoasă. Acolo, apa de la izvor avea exact gustul celei scoase din inima muntelui. Poate pentru că fusese abia ridicată din fântână ori pentru că ne-a fost oferită cu mult drag de măicuţa care ne-a omenit cu şerbet de trandafiri şi dulceaţă de cireşe amare: „Să vă fie de bine şi să mai veniţi pe la noi”.

A consemnat Maura ANGHEL

 

 

 

Când iese din adâncuri, apa minerală are alt gust şi nu a fost doar o impresie de călătorie. E drept că atunci când o strângi în pumni de la gura izvorului te laşi atras de poveste, dar categoric este total diferită de cea ţinută captivă în PET-uri. Ceva mai apropiat de gustul natural are apa din sticle şi simţi acest lucru abia după ce ieşi de pe Drumul Apelor Minerale, la primul pahar cu apa eliberată dintr-un PET.

 

 

 

La Lacul Sfânta Ana oamenii vin, se odihnesc, fac plajă, se plimbă cu barca şi pleacă păşind uşor, nu înainte de a se închina la capela de la poalele pădurii ce străjuieşte apa. E greu de crezut că un lăcaş din lemn, ridicat pe la anii 1300, mai există şi astăzi (cu ajustările necesare), dar uite că aşa începi să crezi în miracole, ca şi femeile care se închină cu lacrimi în ochi, în speranţa că vor avea copii. Povestea spune că un pelerinaj la capela din pădure este de ajutor familiilor în care nu s-a auzit niciodată un scâncet de bebeluş.

Data publicarii: 03/01/2017
loading...
Adauga comentariul tau
Nume:
E-mail:
Comentariu:
Security Code Imagine noua



Alte titluri din evenimentul > REPORTAJ

Ultima ora

CELE MAI CITITE STIRI

Dolarul pierde patru bani, euro doar unul

Dolarul pierde patru bani, euro doar unul

Cursul euro a revenit spre pragul de 4,56 lei, el coborând de la 4,5733 la 4,5630(...)
Tabără pentru copiii cu diabet

Tabără pentru copiii cu diabet

Anul acesta, Lions Club Iaşi România 2000 a organizat prima ediţie a unei tabere(...)
Business şi performanţă

Business şi performanţă

Impresarul Arcadie Zaporojanu, reprezentantul firmei „Fotbal Hebdo”, care(...)

 

 

editia online din 28.06.2017 - 6:40

Copyright © SC Ziarul Evenimentul SRL Iasi. In varianta tiparita, cotidianul Evenimentul are o arie de distributie care cuprinde 6 judete: Iasi, Bacau, Botosani, Neamt, Suceava si Vaslui

Statistici T5

Tel - 0232246000 | Fax - 0232246002
Orange - 0752266266
E-mail - contact@evenimentul.ro

Link exchange