Calendar ortodox, 9 noiembrie. Viața și moștenirea Sfântului Nectarie

Pe insula Eghina, acolo unde cerul pare să cadă direct în mare, iar lumina are o claritate care nu iartă nimic, în fiecare zi sosesc oameni cu pași mărunți. Vin în tăcere, ținând în mâini icoane, fotografii sau doar un nume pe care îl rostesc în gând. Se opresc în fața Mănăstirii Sfânta Treime, locul unde a trăit și este înmormântat Sfântul Nectarie, numit „vindecătorul celor fără speranță”.

Sfântul Nectarie, născut la 1 octombrie 1846 în Silivria, într-o familie simplă din Tracia otomană, a purtat în copilărie numele Anastasie. A fost un copil blând și studios, iar primele relatări despre el vorbesc despre o sensibilitate care uimea comunitatea. Nu a avut drum drept în viață: a lucrat în tinerețe ca muncitor și învățător, strângând cu greu bani pentru a studia teologia. A ajuns preot și apoi episcop în Alexandria, dar ascensiunea sa a stârnit invidia altora. A fost acuzat pe nedrept, îndepărtat, umilit și expediat din patriarhie fără proces real sau drept la apărare.

În Grecia, a acceptat cu tăcere toate acuzațiile. A fost numit director al Seminarului Rizarios din Atena, unde studenții aveau să își amintească de el nu ca de un superior rigid, ci ca de un om care le cârpea hainele și le spăla rufele în miez de noapte, ca să nu știe nimeni. Un preot bătrân avea să spună: „Îl vedeai mereu cu ochii umezi, dar nu de plâns – ci de bunătate”.

Sfârșitul vieții l-a petrecut pe insula Eghina, unde a ctitorit mănăstirea în care se află astăzi mormântul său. A trăit în simplitate, departe de funcții și titluri. Maicile povestesc că ieșea la muncă în grădină cu același firesc cu care ținea o predică. Scria mult, vorbea puțin și repeta des cuvintele: „Să nu deznădăjduiești niciodată”.

A murit în 1920, într-un spital din Atena, la 74 de ani. Tradiția consemnează un detaliu rămas în memoria martorilor: cămașa pe care i-au scos-o după moarte a fost pusă pe patul de lângă el, iar bolnavul aflat acolo, paralizat, s-a ridicat. Acesta este momentul de la care începe istoria pelerinajelor.

Astăzi, în Eghina, liniștea se așază peste tot: peste cupola bisericii, peste rândurile de chiparoși, peste pașii rapizi ai celor care vin cu speranță, dar și peste suspine. Într-o încăpere simplă se află racla sfântului. Oamenii se apropie pe rând. Unii plâng, alții își așază fruntea pe lemnul rece, alții doar privesc lung, ca în fața unui om care a suferit și nu a învinuit pe nimeni.

În registrele mănăstirii sunt sute de scrisori și mărturii: diagnostice infirmate, operații evitate, dureri care au încetat brusc. Medicii vorbesc despre remisiuni spontane. Credincioșii spun minuni. Realitatea, ca întotdeauna, se află undeva între explicație și mister.

Însă dincolo de orice dezbatere, ceva este vizibil: oamenii pleacă de acolo altfel. Mai împăcați, mai liniștiți, mai puțin singuri.

Sfântul Nectarie a trăit o viață în care a fost adesea rănit, ignorat și calomniat. Iar tot ce a lăsat în urma lui este blândețe.

Poate de aceea, pe insula Eghina, vindecarea are chipul unui om care a ales să nu răspundă răului cu rău.
Iar acest lucru, chiar și fără cuvântul „minune”, rămâne greu de explicat și greu de uitat. Maura ANGHEL