„Eu nu vreau să fiu un meseriaș în artă, ci o persoană care simte fiecare secundă a actului artistic”

 Dialog cu artistul plastic Mihai Mohaci

În cea de-a doua zi a lunii octombrie, ieșenii sunt așteptați la vernisajul unei expoziții inedite, ce va fi găzduită de Galeriile „Dan Hatmanu” ale Muzeului Municipal „Regina Maria”, aflate în Pasajul Halei Centrală. Intitulată „Pictură suprarealistă”, expoziția este o călătorie de la politică la pictură a artistului brașovean Mihai Mohaci. Fost prefect de Brașov și om politic, cu 20 ani de activitate în administrație, a început să-și exploreze intens latura creativă în urmă cu opt ani, când a înțeles că talantul primit la naștere trebuie înmulțit. Student fiind la Tehnologia Construcțiilor de Mașini, a vernisat două expoziții de pictură în Brașov, la Rectoratul Universității Transilvania și la fosta sală „Arta”, apoi viața l-a dus pe alte trasee. A revenit la cel artistic, pe care vrea să îl creioneze cât mai frumos și mai trainic. Am stat de vorbă cu Mihai Mohaci într-o după-amiază caldă, în care culorile toamnei puneau în evidență tușele din tabourile sale.

- Ca un preambul la vernisajul expoziției „Pictură suprarealistă”, ce taine ascund lucrările? Care este principala sursă de inspirație?

- Eu am pictat și înainte de Revoluție și mereu m-au fascinat statuietele din zona Cucuteni. Pentru mine sunt un mister și o fascinație deopotrivă.Aceste obiecte minunate au fost realizate de artiști în urmă cu 5.000-6.000 de ani. Am reluat tema când m-am așezat din nou în fața șevaletului fiindcă reprezintă o particică din istoria noastră. Am dorit să-i dau un alt mesaj, unul modern, legat de păduri fantastice, de munții Bucegi, de alte locuri. Le-am pus într-un altfel de cadru și sper să fi reușit să le dau o altă valoare, chiar dacă aceste statuiete sunt o artă în sine. Eu cred că stau la baza culturii și a tot ceea ce a însemnat ulterior ceramica din zona Cucuteni. 

- Cum îmbinați realitatea cu fantezia din lucrările dvs?

- Este destul de greu. Trăim într-o realitate frumoasă, chiar dacă este foarte dură de multe ori. Eu sunt un optimist și uneori simt nevoia să evadez din acest cotidian. Simt nevoia să mă retrag în zone în care poți  găsi o anumită liniște interioară, în care te poți bucura de Divinitate, de legătura cu spiritul uman. Eu provin din Piatra Neamț, știu ce este liniștea spirituală din jurul mănăstirilor și caut acea tihnă sufletească hrănită de frumusețea zonei Moldovei.

 - Prin expoziția de la Iași reveniți acasă.

- Oarecum, da, pot spune că revin acasă. Sufletul meu a rămas tot la Piatra Neamț, chiar dacă de foarte mulți ani trăiesc la Brașov. Valorile care au fost în jurul meu și pe care ulterior le-am redescoperit în zona Moldovei m-au atras mereu. Nu ne îndepărtăm niciodată de pământul pe care ne-am născut, este zona care se imprimă în suflet de mic copil.

- Spuneți că alegerile artistice vă sunt influențate de această liniște interioară și Divinitate.

- Moldovenii sunt oameni mai apropiați de Divinitate decât cei din restul țării. Mai sunt și alte zone, nu contest, dar ei au o legătură specială. În momentul în care te raportezi la Divin găsești o anumită liniște când așezi culoarea pe pânză. Eu mereu am căutat un albastru de Voroneț, un roșu intens, unele elemente simbolistice. Îmi vine în minte lucrarea „Cina cea de taină”. Raportându-mă la tabloul lui Da Vinci, eu am pictat o femeie în locul apostolului, a fost viziunea mea, iar chipul lui Dumnezeu l-am figurat prin cale. Mereu am încercat ca prin culoare să mă raportez la o zonă spirituală. Unele tablouri au și o oarecare tentă politică, sunt pictate în pandemie, unul se numește „Anaconda” și altul „Metamorfoze”.

- Ați adus în discuție culorile și tonurile. Cum le alegeți pentru a induce o anumită emoție sau pentru a crea o atmosferă?

- Eu am desenat de când eram copil, însă aceste culori nu vin dintr-un studiu, nu am absolvit o facultate de arte, ci din interiorul meu. Eu așa simt, așa vreau să îmbin culorile, așa îmi place. Dacă nu găsesc pe fiecare centimetru pătrat o liniște și o bucurie în ceea ce pun pe pânză nu sunt sunt liniștit, nu îmi place tabloul. Îmi plac lucrările mele, deși atunci când le termin nu vreau să le mai văd, dar rămân în sufletul meu. Culoarea vine din interior, la fel și combinația de nuanțe. Totul vine din mine. Am apreciat foarte mult impresioniștii, post-impresionismul începând de la Van Gogh și până la Gauguin, au fost idolii mei dinainte de Revoluție, ca să nu mai spun de Lautrec. M-a fascinat acea zonă. Dacă m-ar întreba cineva unde aș vrea să mă duc în trecut, m-aș fi dus în anii 1880-1900, în Belle Epoque. M-au fascinat artiștii acelei perioade, credința în tablourile lor, în ciuda condițiilor sociale precare. Ei atât aveau – credința și bucuria de a picta. Aceste sentimente le am și eu. Îmi doresc să împărtășesc frumosul.

- Lucrările dvs sunt foarte expresive.

- Mereu mi-am dorit să ofer din ceea ce am și dacă am primit de mic copil acest dar, l-am folosit acum. Recunosc că l-am neglijat după Revoluție fiindcă în nebunia anilor de atunci cu toții am intrat într-un vârtej. În ultimii ani am încercat să mă apropii de ceea ce am avut de copil și mi-a adus o liniște profundă.

- Cum reacționează publicul? Ce v-a adus pictura?

- Sunt la a doua expoziție personală, a mai existat una la Muzeul de Artă din Brașov, anul trecut. Am observat că lucrările mele sunt pe placul publicului. M-am uitat cu multă atenție nu la ceea ce spuneau, ci la chipurile lor care exprimau apreciere. Sunt foarte atent la ceea ce lucrez, m-am analizat mult ca să aflu unde mă situez. Eu nu vreau să fiu un meseriaș în artă, ci o persoană care pictează cu adevărat și care simte fiecare secundă a actului artistic. Pictura mi-a adus multă bucurie!

A consemnat Maura ANGHEL