Divinity 2: Ego Draconis – RePlay Review

Divinity 2: Ego Draconis – RePlay Review

Niciodată nu am înțeles exact ce este nobil într-o șopârlă mare ce scuipă foc pe nări. Mai ales că după ce te uiți pe Hanimăl Planet îți dai seama că rudele mai mici ale dragonilor sunt niște creaturi neîndemânatice, chiar hazlii pe alocuri. Cu câteva excepții, șopârlițele nu au nimic de-a face cu tema “singur împotriva universului”, ba din contră, te mai lasă și cu o bucată de coadă în mână dacă lor le dă cu virgulă ecuația de supraviețuire.

Și cu toate acestea, îmi plac dragonii. Așa cum unii își injectează doza zilnică de SF în vene, eu îmi lipesc migălos cu super-glue solzi pe piele și ies cu un spray și o brichetă la mijlocul nopții în lume, să sperii copiii care mai cred încă în Zâna Măseluță. Contrar opiniei publice, mica mea cutumă nu se datorează romanelor cu Harry Potter, care sugerează că Transilvania este nimeni alta decât patria-mumă a drăcoveniilor solzoase, ci acelei imagini voluptoase a dragonului care doarme lasciv pe grămada sclipitoare de aur.

Ideea nu cred că îmi surâde doar mie, ci și producătorilor de jocuri din lumea întreagă, care s-au văzut repejor în locul viperei pe tronul de galbeni. Sau poate că doar, cuprinși brusc de cultura chineză, s-au gândit să invoce semnul zodiacal în căutarea inspirației. Ca de obicei, până și săracul dragon s-a dovedit că are niște ugere inflamate, pe care titluri mai mult și mai puțin AAA au reușit cu dichis să le mulgă. Într-un exces simbolistic, am avut SpellForce 2: Dragon Storm, Dragonica, Operation Flashpoint: Dragon Rising,Drakensang sau recentul Dragon Age: Origins.

Şi cum fiecare bestie digitală invocată/omorâtă înseamnă câţiva bănuţi în plus în buzunarele producătorilor, era normal ca atunci când am auzit prima oară de Divinity 2: Ego Draconis, să sar ca un indian posedat în jurul biroului, în speranța că protestele Societății de Protejare a Creaturilor Fantastice au dat în sfârșit roade și că această creatură maiestuoasă nu va mai fi percepută drept mamutul modern al jucătorului de rând.

O pui de-un pui de drac

La prima vedere, Divinity 2 nu pare să facă prea multă dreptate șopârloiului discriminat. Tu, eroul, te pregătești temeinic ca să fii acceptat în comunitatea de Slayers, rudele îndepărtate ale lui Buffy, niște spartani puși pe exterminarea dragonilor din ținutul Rivellon.

Câteva ore bune de joc le vei petrece încercând să demonstrezi șefei, o blondă cam înfiptă, că tu meriți să intri în rândurile de-dragonizatorilor și ce altă metodă mai bună de a te afirma ca ucigaș fără scrupule există decât să salvezi soldați din copaci și să plimbi scrisorele de amor de colo colo?! Şi evident că undeva pe la mijlocul acestei experiențe inițiatice îți vei băga picioarele în viața de gogoman Slayer-wannabe și vei da singur piept cu reptila, ca să sari direct la rangul de vedetă. Ei, aici devin lucrurile interesante, fiindcă nu numai că dihania pe care erai pornit să o îngropi îți moare teatral în brațe, dar îți mai recită și versuri din Luceafărul.

Acum aflăm că de fapt dragonii nu sunt ființe centenare și înțelepte, ci oameni aleși de veritabilele creaturi mai sus menționate și demult apuse să țină lucrurile în ordine. Nici măcar Slayerii nu sunt adevărații dușmani, ci toate degetele se îndreaptă acuzatoare spre Damian, un chelios care vrea să distrugă, tipic, tot. Iar singura metodă de a opri răul universal este de a ajunge în The Hall of Echoes (să-i zicem Culoarul Ecourilor) unde hălăduie sufletul Ygernei, iubita lui Cheliuță cel Emancipat.

Printr-un ritual voodoo complicat, învierea femeiuștii va asigura calmarea spiritelor şi fiindcă viața tocmai ți-a devenit mai complicată, dragonul pe moarte te binecuvântează și cu darul de a te transforma la rândul tău în șopârlă zburătoare. Moment din care toată suflarea din ținut va fi pe urmele tale.

Adevărul e că atât povestea, cât și atmosfera, suferă de clișeul filmelor de Box Office. Muzica este un talmeș balmeș de zornăieli epice în manieră Lord of the Rings, condimentată cu accente Buddha Bar când cică lucrurile devin serioase. Nimic să te dea pe spate, dar nici să te zgârie pe creier. Cum era de așteptat, avem şi câteva voci care sărăcuțele credeau probabil că aplică pentru vreun post într-o sagă marca BioWare.

Apoi vine marea masă de talente plictisite, toate din aceeași mocirlă a celor care urlă în microfon la înregistrare. Dar ce te-ai face fără personajele-șablon, precum propriul Gandalf la purtător, un vrăjitor Zandalor care apare din senin să te învețe toate tainele artei de a fi dragon? Iar din când în când îți mai zornăie în cap și vocea mentorului mort, care mai are și glume prăfuite în program. În general cam toate NPC-urile au câte un sfat folositor să îți ofere, astfel încât curând te vei simți mai obosit decât americanul de discursurile lui Obama.

E ciudat cum personajele pot fi atât de plate, cum nu au nicio convingere personală colorată politic sau cultural, dar când vine vorba de raportarea la erou și la misiunea lui extrem de importantă par brusc posedate de discursul atotștiutor divin. De multe ori ai impresia că te plimbi printr-un univers mecanic, care face abstracție de tot ceea ce definește eroul dacă acele detalii sunt în afara parametrilor definiți. Astfel, NPC-urile nu reacționează la sexul personajului, la înfățișare, doar vag la deciziile luate în misiuni.

Poate că m-am învățat prost din Dragon Age să am un erou cu o poveste de fundal foarte coerentă și care să influențeze pe unde poate firul narativ, dar nu cred că nivelul superficial la care sunt tratate toate interacțiunile din Divinity 2 constituie filozofia corectă de viață digitală. Măcar ideea principală de a face altceva cu un dragon decât a umple ecranul de sânge este binevenită.