DRIVER San Francisco Review

DRIVER San Francisco Review

Seria Driver are mai mult de un deceniu de existenţă, dar anii nu au fost foarte îngăduitori cu cel care a creat în destul de mare măsură fundaţiile pentru ceea ce este acum GTA. În 13 ani şi cinci titluri, Driver a trecut de la un prim joc cu note apropiate de 10 la scandaluri legate de review-uri plătite, ca apoi să pice în anonimat după Driver: Parallel Lines. Ubisoft însă nu a cedat şi a continuat lupta cu şoferia, a ascultat cu atenţie toate plângerile fanilor şi chiar a introdus câteva noutăţi ce au potenţial să crească în următoarele producţii.

E mai mult decât evident însă că nu toate lucrurile sunt perfecte, iar jucătorii mai mofturoşi vor strâmba din nas chiar de premisa poveştii. Da, noul Driver este un joc de condus maşini care chiar se chinuie să aibă o naraţiune, readucându-l  în lumina reflectoarelor pe eroul din titlurile anterioare (cu excepţia Driver: Parallel Lines), poliţistul John Tanner. Alături de partenerul său Tobias Jones (un foarte „politically correct” afro-american), Tanner îl urmăreşte încă o dată pe Charles Jericho, răufăcătorul #1 din toată seria.

Acesta reuşeşte să evadeze, poliţiştii intră în acţiune, dar toată afacerea pare a se termina înainte de a începe: oamenii legii „se pupă” cu un camion în timpul urmăririi, Dodge Challenger-ul se face praf (păcat de maşină), iar Tanner ajunge la spital în comă. Mai departe, totul se petrece în mintea protagonistului, ceea ce le-a oferit producătorilor ocazia să introducă un element inedit de gameplay, element ce îţi permite să iei la ture orice maşină din San Francisco, de la cel mai banal Ford până la autobuze, betoniere sau camioane de diverse tonaje.

În visele sale, Tanner îşi dă seama că poate ieşi din corpul propriu pentru a invada orice alt locuitor al San Francisco-ului, cu condiţia ca acesta să se afle în spatele unui volan. Numită Shift, abilitatea este în acelaşi timp o premiză ridicolă şi foarte SF (experienţele în afara corpului ţinând mai mult de documentarele Discovery decât de jocurile cu maşini), dar şi chichiţa care oferă enorm de multă libertate (poate chiar prea multă în unele cazuri).

Mai trebuie precizat faptul că noul Driver este prezentat şi ca o întoarcere la origini, renunţând la posibilitatea de a ieşi din maşină, ceea ce îl îndepărtează de genul mixt impus de jocuri ca GTA sau Mafia. Aşadar, avem de-a face doar cu şoferie presărată de secvenţe cinematice narative şi tot ce trebuie să faci este să alegi dintre zecile de misiuni şi tipologia lor variată pentru a înainte nu doar în poveste, ci şi pentru a debloca tot felul de bonusuri.

La început, Shift-ul nu pare a face mare lucru. Părăseşti corpul, vezi oraşul de sus şi orice maşină îţi stă la dispoziţie; tutorialul este însă înşelător, pentru că abilitatea se dezvoltă rapid, nivelul de zoom deasupra oraşului creşte şi ajungi să traversezi toată zona golfului în doar câteva secunde, dacă misiunile o cer. Evident, şi Tanner trebuie să se obişnuiască cu noua lui „putere”, iar partenerul devine „credincios” după ce i se demonstrează că până şi cei mai cuminţi şoferi o pot lua pe arătură, provoacă patrule de poliţie, depăşesc cu mult viteza legală şi calcă pedala pe trotuar dacă sunt posedaţi de spiritul şoferistic al eroului nostru.

Shift-ul nu se rezumă doar la posibilitatea de a controla orice maşină care îţi face cu ochiul. În funcţie de nevoi, există şi un „instant Shift”, de unde şi delicioasa opţiune de a trânti un camion în adversar sau de a bloca o stradă cu un TIR doar de dragul ideii, dar şi pentru a câştiga o cursă. Pe măsură ce deblochezi misiuni, narative sau opţionale, apare şi bara de boost, încărcată prin simplul condus, dar consumabilă mai ceva ca un fitil. În mod oarecum similar, orice faci la volan – de la condus cu viteză la depăşiri periculoase, salturi, drift-uri şi cam orice îţi trece prin cap – este răsplătit cu Willpower, echivalentul punctelor de experienţă.

Doar că această „voinţă” nu cumpără niveluri pentru şofer, ci maşini şi îmbunătăţiri: 140 de bolizi aşteaptă în garaje, majoritatea vehicule licenţiate, unele dintre ele fiind adevărate surprize nu doar ca marcă şi model, ci şi prin activităţile deblocate (spun doar DeLorean…); îmbunătăţirile au rol practic – mărirea barei de boost, mărirea vitezei sale de încărcare, activarea detectorului de bonusuri sau multiplicatorul de puncte – dar şi de divertisment, cum e Thrill Cam (deblochează un mod de cameră cinematic, dar numai pentru condusul liber, nu şi în timpul misiunilor).

Nimic nu e ieftin în San Francisco, chiar şi garajele trebuie cumpărate înainte de a avea acces la maşinile dinăuntru. Aceleaşi maşini se şi strică, astfel că şi cel mai supărat Lamborghini Diablo mai trebuie dus la doctor din când în când, fie intrând în garaj din meniu, fie conducând pur şi simplu prin cercul albastru care îi marchează plasarea pe hartă. Pe obsedaţii de perfecţiune şi 100% la toate ţin să îi anunţ că au serios de lucru, cele circa opt ore de campanie-poveste fiind prea puţine pentru a putea acumula tot ce vrei.

Din fericire, odată încheiată tărăşenia spirituală, ai la dispoziţie toate misiunile secundare, pe diverse niveluri de dificultate, dar şi un mod „Plus” pentru o experienţă şi mai dificilă decât prima tură. Dacă mai considerăm şi opţiunile din Challenges, se mai adaugă o serie bogată de misiuni speciale, deblocate prin acţiunile din joc (în anumite momente ale poveştii, dacă foloseşti maşini specifice etc). 

Din acest punct de vedere însă, nu ştiu câţi jucători vor fi atraşi pentru că oricum ai la dispoziţie toate opţiunile suplimentare în materie de curse şi misiuni, iar dificultatea oricum nu e la genunchiul broaştei (chiar dacă feeling-ul este foarte arcade). În plus, libertatea mare de mişcare şi de a alege orice maşină nu ajută deloc la stimularea fiorului de a scoate la aer ultima achiziţie. Nu prea contează că tocmai ţi-ai cumpărat un bolid dacă tot poţi să-l cauţi prin oraş şi să-l distrugi liniştit. Gratis. Evident, maşinile de top nu sunt foarte des întâlnite, dar nici păsări atât de rare încât să suspini după ele. 

În plus, ca o neplăcere personală, este absolut inutil să pot intra în taxiuri şi ambulanţe, dar să nu apară nicio misiune din asta. Pur şi simplu mă duc să izbesc ambulanţa de un zid sau să ţopăi pe faimoasele coline ale oraşului, în timp ce orice ipotetic pacient din acea ambulanţă dispare ca măgarul în ceaţă. Aş fi preferat misiuni în stil GTA, ba chiar şi cu elementul aleatoriu creat de Shift, pentru că n-ar fi ceva obligatoriu scriptat în legătură cu destinaţia pasagerului.

În mod similar, misiunile cu o ambulanţă puteau fi „banale” aduceri de pacienţi vii (de preferinţă) la spital, dar poate şi curse contra cronometru spre banca de sânge sau pentru a aduce organe donate la timp pentru o operaţie vitală. Evident, astea sunt doar mofturile mele şi în niciun caz nu înseamnă că misiunile nu sunt interesante, ba chiar de-a dreptul amuzante sau total fanteziste, în anumite puncte ale poveştii.

Cu siguranţă fiecare dintre noi care e şofer a visat să-i cauzeze un atac de cord instructorului (sau eventual poliţistului de la examen); Driver îţi propune o astfel de misiune. Urmăririle sunt la ordinea zilei, cu tine la volanul unei maşini de poliţie (sau al mai multor maşini, datorită Shift-ului rapid); trebuie să fii escortă sau sa urmăreşti discret un răufăcător, dar băiatul bun se dizolvă când devii câştigător de curse ilegale pentru studenţi care nu-şi pot plăti altfel studiile; revii la fapte bune şi salvezi domnişoare răpite, iar apoi găseşti şi furi maşini speciale pentru gaşca lui Jericho, sari 80 de metri, filmezi cascadorii pentru regizori pretenţioşi, ţii boost-ul activat 4 secunde, sari peste 6 maşini într-un minut (cu ajutorul unei maşini-platformă), distrugi chestii prin oraş sau duci staruri la spectacol în timp record.

În termeni narativi, unele misiuni sunt de-a dreptul duse cu pluta, ideea de a fi în comă şi cu spiritul la plimbare permiţând multe libertăţi (oraşul e îngheţat în timp şi doar tu te mişti sau momentele când zbori de-a binelea cu maşina pentru a-ţi ajunge din urmă oponenţii). Misiunile sunt extrem de variate şi e greu să te referi la ele fără să strici distracţia viitorilor jucători, iar până la urmă, oricât e de ridicolă premiza poveştii, finalul este bine închegat şi potrivit cu felul în care au fost construite personajele (foarte albe sau foarte negre, Tanner versus Jericho, clasicul bine contra rău unde primul… probabil câştigă).

În afară de protagonistul poliţist, adevăratele vedete sunt maşinile. Avem un model de damage, nimic foarte exagerat din punct de vedere vizual, dar nici la nivel de realizare tehnică, astfel că nu ai senzaţia că te plimbi într-o cutie de carton pe roţi în loc de un Hummer. Mărcile sunt variate şi dai peste vehicule normale pentru categoria „curse nebune” de la Audi la Lamborghini, de la Pagani Zonda la Maseratti şi trecând prin mai clasice Nissan-uri sau chiar Shelby GT500.

Avem şi maşini de oraş, dacă ar fi existat misiuni de făcut cumpărături pentru nevasta isterică, cu modele de Abarth, Jaguar, Jeep, Volkswagen sau Range Rover pentru dus copiii la şcoală. Ies în evidenţă şi Audi-uri, Chevrolet, o clasică Lancia Stratos, vârfurile de gamă de la McLaren, dar şi opţiuni mai neobişnuite: Dykemann (camioane de diverse naturi, de la betoniere şi mini-macarale până la cisterne şi TIR-uri de transport cu platforme pentru maşini), maşină de pompieri, autobuze, transportoare blindate sau ambulanţe.

Spre deosebire de setting-urile anterioare şi în concordanţă cu al patrulea joc din serie, Driver: San Francisco prezintă un singur oraş, în mod evident cel din titlu. Diversele zone se deblochează pe măsură ce îndeplineşti misiuni, ajungând până la urmă la întregul oraş, inclusiv faimoasele zone deluroase, perfecte pentru salturi deosebit de spectaculoase sau urmăriri încinse.

În schimb, condusul în sine s-a dovedit a fi o experienţă mixtă: de la dezastru aproape total pe volan (pedale inversate, butoane neconfigurabile, opţiuni din meniuri care nu reacţionau decât pe mouse) la o experienţă bună cu un gamepad, dar cu încercări ratate pe tastatură pentru că pur şi simplu butoanele nu au „talentul” triggerelor progresive ale unui controller, iar o apăsare uşoară îţi aruncă de nebună maşina în lateral. Gameplay-ul este arcade, nu ai de unde emite pretenţii de realism, nici prea multă fizică în afară de modelele de distrugere ale maşinilor. De asemenea, pietonii sunt dotaţi cu un fantastic al enşpelea simţ, pentru că toţi (dar absolut toţi) se feresc din calea maşinii tale; oricât ai încerca, nu poţi lovi pe nimeni.

Vehiculele se comportă diferit în funcţie de model şi dimensiune, astfel că un autobuz are o oarecare senzaţie de masivitate şi lentoare faţă de un micuţ VW Bettle decapotabil. Totuşi, nu sunt sigură că în realitate un autobuz ajunge la 85 de mile pe oră (mile, nu kilometri, da?), iar o camionetă de închisoare în niciun caz n-ar putea fi mai rapidă decât un Dodge Challenger. Concluzie? S-a mai făcut rabat de la realism pentru a potrivi anumite aspecte ale poveştii, dar şi unele dintre provocările din misiunile secundare. Totuşi, dacă partea secundară nu mă deranjează prea tare, naraţiunea putea fi întoarsă din condei în aşa fel încât să nu îţi dea senzaţia că ai un Trabant sub fund, nu un muscle car de renume. Spre lauda jocului, controlul funcţionează la fel de bine (sau de prost) în toate modurile oferite de cameră (din cockpit, din spate, de pe capotă sau first person).

AI-ul îşi scoate capul dizgraţios când vine vorba de cursele clasice sau de urmăriri în care poţi să treci cu Shift-ul instant dintr-o maşină în alta. Oraşul e plin cu obstacole de care să te loveşti, maşinile apar pe şosea fix în puncte oarbe unde nu ai cum să le eviţi (în vârful unui deal, când dai colţul pe bulevard sau exact la începutul unei curse pe care tu o porneşti de pe o străduţă secundară). Dacă treci rapid dintr-o maşină în alta, AI-ul preia controlul si te poţi trezi când revii plantat într-un zid sau mergând în direcţia greşită.

Alteori, AI-ul te izbeşte pe tine în loc de oponentul marcat, iar dacă astfel de acţiuni mai au un dram de amuzament într-o urmărire pe autostradă, în cursele contra-cronometru sunt o mare durere fix acolo unde nu ajunge soarele niciodată. Anumite misiuni sunt mai mult o chestie de noroc decât de abilitate de a conduce, iar unele limite temporale mi s-au părut prea mici, mai ales că nu mă pot lăuda ca sunt Schumacher şi a trebuit să reiau de mult prea multe ori anumite misiuni ca să le mai pot aprecia de-a binelea.

Cum povestea încearcă să se ţină pe primul loc, avem şi destule secvenţe cinematice care să sublinieze intriga; cele mai multe se petrec  în maşină, unde Tanner şi Jones stau de vorbă, schimbă replici amuzante sau ironice sau îşi plănuiesc următoarea mutare. Intrarea într-o altă maşină aduce replici din partea pasagerilor, de departe cele mai „spumoase” fiind cele ale cetăţenilor speriaţi de 250km pe oră, condus pe trotuar, izbit de camioane şi zbor planat pe linia de tramvai. Secvenţele cinematice în sine nu rup gura târgului din punct de vedere calitativ, numărul redus de poligoane fiind compensată de tipicul luciu exagerat aplicat pe maşini.

Deşi San Francisco este uriaş, grafica în sine nu spune multe, chiar dacă arată mai bine pe PC decât în versiunile de consolă. Redarea metropolei americane este fidelă, cu zgârie-nori şi dealuri, linii de tramvai (dar nu ştiu unde sunt tramvaiele), cartierul chinezesc şi străduţele suspecte de lângă docuri, autostrăzi largi cu multe benzi şi alei pietonale pe unde te strecori cu 150 la oră în urmărirea unui traficant de Ecstasy.

Coloana sonoră gâdilă plăcut auzul cu o varietate de melodii, de la Aretha Franklin până la The Cure, Beastie Boys sau Queens of the Stone Age. Nici vocile personajelor nu sunt rele, replicile n-au prea mult patos ridicol, însă dialogurile cu diverşii pasageri ai maşinilor în care intri puteau fi mult mai inventive şi amuzante.

O surpriză foarte plăcută mi-a făcut însă multiplayer-ul, foarte bogat şi în opţiuni şi jucători de diverse niveluri. Maximum opt jucători se pot întrece în diverse tipuri de curse:

• clasice, fără Shift şi alte „decoraţiuni” (Classic Race, Sprint GP, toate maşinile la dispoziţie);
• Free for all (cu modurile Tag şi Trailblazer – primul e un fel de-a prinselea în care trebuie să loveşti oponentul marcat şi, dacă reuşeşti, tu devii ţinta şi tot aşa până unul dintre jucători ajunge la 100; al doilea implică rămânerea în „coada” luminoasă a unei maşini marcate, astfel câştigând punctele aferente)
• Takedown (poliţişti versus şofer fugar, dar numai pentru 2-6 jucători)
• Curse cooperative, în echipe, fără Shift (Capture the Flag, Blitz, Team Rush, Relay Race) sau cu Shift (Shift Race, Checkpoint Rush)

Evident, există şi opţiunea unui Quick Match care te aruncă în orice joc dintre cele pe care le-ai deblocat deja. Munca pentru a debloca toate tipurile de curse nu e foarte complicată şi nici macar nu i-aş zice muncă, pentru că multiplayer-ul chiar este o opţiune demnă de luat în seamă chiar pe termen mediu şi lung, nu doar ca noutate de moment.  Conxiunea via UPlay n-a pus niciun fel de probleme, deşi s-ar putea discuta la nesfârşit şi evident în contradictoriu despre nevoia de a avea permanentă legătură online şi pentru single-player.

Shift-ul este elementul care face din Driver: San Francisco un joc chiar interesant. Oricât de stupidă este premiza poveştii, abilitatea de a folosi orice maşină îţi atrage privirea şi oferă o libertate imensă de acţiune. Iar în combinaţie cu misiunile foarte variate şi un multiplayer bine realizat, dar şi cu un AI cam şchiop şi câteva probleme de control, noul Driver reuşeşte să scoată din comă nu doar poliţistul, ci şi întreaga serie pe care aproape nimeni nu o mai credea relevantă.