Hitman: Blood Money Review

Hitman: Blood Money Review

 Aici în Europa nu ne putem lăuda cu ceea ce personal aş numi cultura americană a armelor de foc. Credeţi că – blestemul – ar fi un cuvânt mai potrivit? Asta ar trebui să decideţi singuri. În orice caz, să ai ocazia să te joci în voie cu un pistol este ceva unic pentru mine, parţial datorită faptului că posesia ilegală de arme se pedepseşte foarte aspru. Bineînţeles, în armată ai parte de aşa ceva în fiecare zi, însă un civil doritor de asemenea produse este un om cu o problemă relativ greu de rezolvat. Acum ceva timp am trecut printr-o asemenea experienţă cu un Walter P88-9. Oţelul rece este exact ceea ce ai nevoie într-o zi caldă de vară. Ţinându-l în mână, realizezi că nu este atât de uşor precum ai avea impresia, iar dacă ai mânui două, câte unul în fiecare mână, ar fi extrem de dificil să te mişti natural. Pistolul respectiv stătea pe o masă, aşteptând să fie ridicat şi folosit. L-am apucat cu mâna dreaptă şi primul lucru pe care l-am facut a fost sa-l duc la tâmplă. În momentul în care oţelul rece întâlneşte pielea caldă, te trec toţi fiorii. Dacă închizi ochii, poţi să-ţi şi imaginezi traiectoria glonţului, precum şi sângele tău care se împrăştie pretutindeni. Am tras. Din moment ce sunt încă în viaţă, presupun că v-aţi dat seama de faptul că pistolul nu era încărcat.

     Şi uite aşa, pentru prima oară în viaţă, am simţit ce înseamnă să fii un mic zeu. Tot aşa am ajuns să respect şi seria Hitman. Este foarte uşor să îndrepţi un pistol spre cineva şi să tragi. Nu gândeşti. Pur şi simplu o faci pentru că te simţi ca un zeu cu pistolul în mână. Greşit! Nu eşti zeu, fiindcă eşti la fel de vulnerabil ca cel pe care îl împuşti. Este mult mai dificil să te apropii de victimă şi să o strangulezi, să o înjunghii sau să o otrăveşti. În acest caz, eşti obligat să-ţi faci un plan, să găseşti exact calea care îţi permite acest lucru. Aici se vede diferenţa dintre un asasin şi un ucigaş în serie. Apoi totul se reduce la motiv. Unii omoară pentru a-şi satisface propria plăcere, alţii pentru că asta e meseria lor, în timp ce majoritatea dintre noi nu suntem în stare să omorâm nici măcar un animal de casă, precum o găină sau un porc. Paradoxul e că noi avem uneori tendinţe sinucigaşe, în timp ce asasinii nu se confruntă cu asemenea probleme. Ştiu că pentru un asasin profesionist viaţa are o anumită valoare, valoare ce la o adică poate fi redusă la zero daca preţul e corect, însă ceea ce deosebeşte un asasin de un terorist sau de un ucigas în serie este faptul că pentru el numai ţinta trebuie eliminată. Un asasin care lasă în urmă şi victime colaterale nu este îndeajuns de bun pentru meseria pe care şi-a ales-o.

     De aceea, execuţia fiecărui asasinat în parte este extrem de dificilă. Veţi fi nevoiţi să reverificaţi de nenumărate ori detaliile planului vostru şi va trebui să aveţi şi o cantitate decentă de sânge rece, nu pentru a omorî o persoană, ci pentru a face faţă situaţiilor neprevăzute. Asta va cere de la voi Hitman: Blood Money. Planificare şi executare cu precizia unui ceas elveţian, fiindcă acesta este cel mai avansat joc din seria Hitman creat până acum. Acţiunea are loc pe teritoriul Statelor Unite, unde o nouă organizaţie încearcă să intre pe piaţă, aşa că toţi agenţii ICA încep să fie eliminaţi sistematic. Diana vă va plasa în continuare diverse misiuni însă veţi ajunge într-un punct în care doar voi doi veţi fi tot ce a mai rămas din agenţie. Nu o să dezvălui detaliile esenţiale ale poveştii, deoarece este una dintre cele mai bune pe care le-am întâlnit până acum într-un joc. Tot ce vă pot spune este că trebuie să ajungeţi neapărat la final şi să nu săriţi sub nici o formă peste vreun cut-scene din timpul jocului.

  Misiunile au obiective diferite, însă va trebui întotdeauna să eliminaţi cel puţin o persoană, dacă nu chiar două sau trei, uneori fiind nevoie să recuperaţi şi bunuri “sensibile” (diamante) sau informaţii. Înainte de fiecare misiune, vă puteţi alege armele pe care să le luaţi cu voi şi îmbunătăţirile pe care doriţi să le ataşaţi, asta dacă aveţi suficienţi bani. Pe lângă acestea mai puteţi cumpăra şi alte obiecte care vă pot face viaţa mult mai uşoară: vestă antiglonţ, unelte mai bune pentru lockpicking, servietă pentru puşca cu lunetă etc. Aici vine şi partea interesantă a lucrurilor. Blood Money este un joc în care dificultatea sporită vă oferă mai multe posibilităţi, şi acest lucru, corelat cu arsenalul pe care-l aveţi la dispoziţie şi modurile multiple în care puteţi termina o misiune, asigură o rejucabilitate extrem de ridicată. Este adevărat că nu are decât single-player, dar din punctul meu de vedere, este cel mai bun single-player al anului de până acum.

     Blood Money are patru setări de dificultate: Rookie, Normal, Expert şi Pro. Asistenţa acordată de agenţie şi inteligenţa AI-ului variază de la complet la minim, respectiv de la simplu la avansat. În modul Rookie veţi avea la dispoziţie un număr nelimitat de salvări; pe Normal veţi avea doar 7, care tot mi se par prea multe; dacă jucaţi pe Expert nu veţi avea decât 3 save-uri iar dacă sunteţi Pro… nu aveţi nevoie să salvaţi. De fapt, misiunile sunt constuite în aşa fel încât ele pot fi terminate foarte repede dacă ştiţi ce aveţi de făcut. Partea dificilă este să vă daţi seama de acest lucru şi să căutaţi în nivel acele elemente care vă pot ajuta. Pe setările Normal, Expert şi Pro, sistemul de notorietate este activ, în timp ce pe Expert şi Pro, orice dovadă lăsată în urmă (costume, arme personalizate) vă scade din rating. Vorbind de rating, el poate varia de la psihopat şi terorist la cleaner, fantomă sau silent assassin. Bineînţeles, cu echipamentul potrivit este foare uşor să termini misiunile ca un psihopat, dar nu acesta este scopul jocului.

     Armele şi obiectele pe care le luaţi cu voi vă vor permite să alegeţi o anumită modalitate de a termina misiunea sau să omorâţi pe toată lumea, Postal style. De aceea, este în interesul vostru să aveţi cât mai multe informaţii, pe care le puteţi cumpăra, însă doar după începerea misiunii propriu-zise. Acest lucru reprezintă o gafă majoră vizavi de partea de planificare. Nu ştii niciodată dacă o să ai sau nu nevoie de puşca cu lunetă, aşa că nu ştii dacă să o iei sau nu cu tine. În opinia mea, ar trebui să poţi cumpăra informaţii, să ai o hartă a nivelului şi câteva poze cu locaţiile importante înainte de a începe misiunea în sine. Din păcate, nu este cazul şi aici, dar acest lucru nu înseamnă că sistemul jocului este prost. Cel mai recomandat mod de joc este pe Normal cu doar două arme îmbunătăţite la maxim (eu am ales SMG-ul şi pistoalele Silverball) pentru ca apoi să reîncercaţi jocul pe Expert sau Pro folosind alte arme şi obiecte.

     În afara arhitecturii nivelelor – care este mult mai complexă de această dată – acţiunile pe care le poate întreprinde asasinul 47 sunt şi ele îmbunătăţite. Vă puteţi ascunde, căţăra, deghiza şi, bineînţeles, puteţi ucide. Nu veţi putea sări, însă nici nu veţi simţi nevoia să faceţi acest lucru. Vor fi câteva situaţii în care va trebui să săriţi de pe o margine pe alta, însă acest lucru este efectuat automat dacă folosiţi tasta “forward”. După cum v-am spus, de data aceasta totul este mult mai intuitiv.