Jack Keane

 

Jack Keane

De la teutoni revine puzzle-ul

Intotdeauna am fost convins ca genul adventure nu este pe moarte. Adica, chiar daca nu au mai aparut titluri majore de inalta calitate, totusi, ici - colo, cateva jocuri au mentinut atentia treaza asupra genului, iar numarul celor interesati nu a scazut, se pare, sub pragul de fezabilitate considerat critic de proiectele economice studentesti. Altfel, nu imi explic de ce continua sa fie lansate adventure-uri, cu o cadenta relativ constanta... Sa fie oare tocmai pentru ca multe dintre acestea sunt, de fapt, proiecte de buget mic realizate de grupuri foarte restranse de pasionati?

Daca va amintiti, recent am avut in review un adventure cel putin interesant - Darknes Within - care era produs de un numar de aproximativ 2 (doi) oameni! Şi, daca nu mi-ar fi teama ca m-as rani prea tare scobindu-ma-n memorie pana la sange, cu siguranta as mai aduce la lumina cateva titluri suficient de reusite care sa-mi justifice teza: adventure-ul este tinut pe perfuzii si respiratie artificiala de catre pasionati, agregati in microintreprinderi ale caror produse sunt aduse pe piata de catre distribuitori minori, cel mult putin cunoscuti.

Ah, dar sa nu uitam, in ecuatia noastra intra si landurile. Adica „pamanturile in care aia care se joaca sunt nemti". Este bine stiut ca Germania a fost un nesecat izvor de producatori si consumatori de adventure-uri, cu o inclinatie speciala pentru cele de tip Monkey Island. Uite asa, chiar daca in restul lumii se aseaza incet praful peste biciul si palaria aventurierului virtual, iar Benoit Sokal practica sportul extrem de a se face de cacao in mod continuu si frenetic dupa succesul repurtat cu seria Syberia, in Germania inca exista niste visatori care pun apa si fertilizator natural la radacina florii devenite cam albastra a genului adventure. Vorbesc aici despre producatorul Deck 13 si distribuitorul 10tacle Studios, ambii „nemtesti", ambii mititei, care au adus catre mouse-urile noastre un nou prilej de point and click, pe numele sau Jack Keane.

Fara pirati?

Nu trebuie sa facem un efort prea mare pentru a ne imagina ca eroul principal al acestui joc este chiar Jack Keane. De fapt, acest efort nu a fost facut nici de producatori... Ei bine, Jack este un capitan de vas ajuns la ananghie, pe care stramtorile financiare prin care si-a condus cu insucces corabia l-au determinat sa fuga band oceanul, acolo unde il trimite chiar si un contract indoielnic spre dubios, dar care pare sa il scoata din raza de actiune a recuperatorilor de datorii. Cum ar veni, un oficial al serviciului de spionaj britanic ii promite 10.000 de lire lui Keane daca acesta va transporta un agent sub acoperire, cu destinatia Tooth Island. Care Tooth Island este o posesiune a Coroanei aflata undeva inspre India, la concurenta cu marii producatori de ceai din Ceylon. Pentru ca guvernatorul insulei este un anume Doctor T., cunoscut pentru plantatiile sale de ceai, dar si pentru preocuparile sale cel putin ciudate in ce priveste dezvoltarea unor soiuri hibride de plante carnivore si „ceaivore", pe care vrea sa le foloseasca pentru a faulta major Imperiul Britanic (cu care are ceva de impartit la zero), dar si pentru a devora produsele concurentei.

Insa, odata ajunsi in Insula Dintelui, Keane si agentul Montgomery o dau rau de tot in bananier, lucrurile se complica, apare si o tanara bodyguarda a Doctorului T, proaspat angajata Amanda, se produc incurcaturi cu localnicii, dar si cu autoritatea britanica prezenta in insula sub forma a doi soldati imbracati in clasicele uniforme rosii, precum si in la fel de clasica fudulie flegmatica albionara, in care, de altfel, este invesmantat si etern imperturbabilul agent secret, Montgomery, cu care am inceput aceasta fraza saptamana trecuta.

Bun, toate cele rele fiind astfel adunate intr-o premiza nefavorabila evolutiei pozitive a eroului principal, este clar ca Jack va trebui sa faca fata unei multimi de provocari, destinate a-l aduce tot mai aproape de revelatia ca intre el si aceasta Insula sunt legaturi mult mai adanci decat ar fi banuit, ca trecutul sau neclar de copil parasit intr-un orfelinat isi va gasi aici rezolvarea tuturor misterelor, mai mult sau mai putin sangeroase, dar care au toate legatura cu malevolentul Doctor T., cel ce va trebui invins intr-o confruntare intre bine si rau ce se va termina la final - evident, de ce sa mai continue jocul, o vreme, dupa ce Marea Inclestare dintre Bine si Rau a avut parte de o concluzie? Tulburatoare intrebare, zau asa, astept producatorii dotati cu suficienta imaginatie ca sa-si permita si un astfel de tur de forta...

Ceea ce m-a bucurat de la bun inceput la Jack Keane este atmosfera destinsa, relaxata, impanata cu zambete si jovialitate. Credeti-ma, sunt momente in viata in care vrei sa te linistesti, sa razi lipsit de griji, la o temperatura molcuta a trairilor, la limita facerii de nimic important. Parca incepusera sa-mi stea usor in gat exploziile de pasiune si dramatism, ori intunecimile unor mistere de influenta lovecraftiana, in care monstruozitatea este depasita numai de bestialitate, iar aceasta din urma paleste in fata insondabilului non-uman al unor creaturi/zei/directori de ospiciu ce tin neaparat sa te transforme intr-o cumplita creatura a marii/  cavernelor/ ruinelor civilizatiei/ grupurilor de tarani cu torte.

Astfel se face ca m-am integrat cu bucurie in atmosfera Goa spre trance, cum ar fi fost aceasta in sec. al XVIII-lea, din Insula Dintelui. Populatia este haioasa, vorbind engleza cu un accent indian teribil, care ar fi trebuit interzis sub incidenta legii drepturilor de autor, dupa aparitia filmului „Petrecerea" cu Peter Sellers in distributie. De fapt, toata lumea din acest joc are un accent caraghios, iar asta ma duce cu gandul si la varietatea de personaje comice, intre care se remarca unul - un indian  ce vorbeste ca Nasul si se crede mafiot. Vizual si auditiv, acest personaj este una din marile reusite ale jocului...

Da, ati inteles perfect, Jack Keane este plin de mistocareala si hai, luminos, fara a pune probleme existentiale si, mai ales, fara a le rezolva. Personajele sunt toate de caricatura, iar dragostea producatorilor germani pentru indieni si britanici transpare pe parcursul intregului joc, in care sunt facuti de kakaolu drajee cu totii, dar cu zambetul pe buze si la un mod lipsit de incordare si de efortul de a impresiona cu orice pret.

Logica lui Keane

Dar, Jack Keane, ca orice adventure care se respecta, trebuie sa aiba si o portie de puzzle-uri. Acestea ne sunt oferite necontenit, practic, jocul este o ingramadire constanta de puzzle-uri, in care nimic nu se poate face fara sa te scarpini inainte in cap, gandind. Ce sa zic, adventure-ului modern i se poate reprosa tocmai faptul ca a devenit mult prea facil, mult prea inclinat spre epic si atmosfera, necesitand prea putin efort intelectual pentru a fi parcurs. La polul opus se afla adventure-ul old school, aparut in anii \'80, presarat constant cu puzzle-uri, unele dintre acestea de-a dreptul diabolice, daca nu cel putin irationale. Ceea ce initial am admirat la  Jack Keane a fost tocmai ruptura cu prezentul cam usurel al genului si asemanarea cu vechile borne kilometrice, grele, ale adventure-ului clasic.

Numai ca totul trebuie sa aiba o limita, iar aceasta trebuie sa apartina, ideal, bunului simt, ca sa nu ajungem in situatia in care in ciorba creatiei se baga omul de la marketing, pentru a trage el o limita cum nu ne place noua. Nu este nimic rau in faptul ca, de la un punct incolo, puzzle-urile devin tot mai grele. Rau este faptul ca aceasta dificultate este data de „boli" ale adventure-ului clasic, pe care le regasim in  Jack Keane. Sa o luam explicit, cu exemple cat mai nespoileresti cu putinta.

In primul rand, unele puzzle-uri nu se leaga logic unul cu celalalt, atunci cand este necesara inchegarea unei succesiuni de minipuzzle-uri. Deci, de unde dracu\' sa-ti dea prin cap ca trebuie sa lipesti un plasture cu un pic de piper macinat, taman de fundul unui paun, pentru ca acesta sa se irite, iar congestia sa-i desfaca minunatul si bogatul penaj de pe coada? Pentru ca in acea perioada a anului este momentul imperecherii, deci, gestul desfacerii penelor de pe coada intr-un evantai colorat este interpretat de femelele de paun ca fiind extrem de provocator si atractiv, motiv pentru care acestea rup poarta cotetului in care sunt inchise si dau navala afara, la mascul. Dar in cotet sunt 300 de femele, care trec toate in viteza pe langa o troaca in care se afla apa pentru adaparea vitelor. In aceasta apa se afla laptii unei specii foarte rare de broaste curcubeu, care necesita conditii extrem de stricte de temperatura pentru fecundare. Aceste conditii sunt atinse prin scaderea temperaturii apei cauzate de trecerea falfaitoare a celor trei sute de paunite in calduri. Astfel, laptii sunt fecundati si devin oua. Dar, imediat dupa acest eveniment, vine de la pasune vaca, care bea din apa si distruge astfel 500.000.000 de oua de broasca curcubeu, actiune care ii adauga o mica impovarare karmica ce o va determina sa se impiedice in drumul catre grajd si sa ucida in cadere un fluture de care eroul nostru nu putea sa treaca in drumul sau catre atelierul de produs sticle de sampanie, pentru ca are fobia fluturilor. Bun, dupa asta jocul poate continua, pana te lovesti de puzzle-ul urmator, la fel de inteligent.

Multa combinatorica

Recunosc, am exagerat aici, iar exemplul dat de mine nu este luat din joc, dar este cam in spiritul multora din puzzle-urile adventure-ului clasic, al carui canon este urmat si de Jack Keane. Şi nu ar fi numai lipsa de logica a vreo doua-trei puzzle-uri majore, dar si faptul ca esti obligat sa actionezi de cateva ori la intamplare, pentru ca amanuntul semnificativ nu se vede in screen-ul actiunii, sau un anumit eveniment important pentru puzzle se va produce in viitor. Faci ceva, daca ai noroc nimeresti succesiunea corecta de actiuni si abia dup-aia lucrurile se leaga aproximativ logic.

Sa adaug aici actiunile frustrant inutile? Cum ar fi aceea ca trebuie sa racesti o bere, si tu ai un ditamai malul lacului plin ochi de apa rece la indemana, ai putea pur si simplu sa bagi sticla in apa, dar nu, NU, trebuie sa urmezi o procedura alambicata si greoaie care sa duca cat mai non-necesar si ilogic cu putinta la rezolvarea unei probleme simple, altfel.

Apoi, mai este mizeria plimbarilor continue de la un personaj la altul. Aceasta consta in faptul ca, dupa fiecare evolutie nesemnificativa a intrigii, sau dupa fiecare obiect gasit, trebuie sa te duci la fiecare personaj si sa-l intrebi ceva sau sa incerci sa-i dai un obiect, doar-doar chestia asta creeaza o trecere mai departe in joc. In general, aceasta nu este o problema in majoritatea jocurilor, dar in Jack Keane ai cateva momente in care sunt multe personaje in capitolul respectiv, si multe obiecte, si multe evolutii nesemnificative ale intrigii, asa ca te plimbi de-a-mpermutatelea printre personaje pana capiezi. Evident, numai de doua ori in tot jocul plimbarea asta isi are rostul, dar tu nu stii cand se intampla asta, pentru ca nu exista o logica taman cand ar trebui sa fie.

Hm, de fapt...

Unii dintre voi ar putea spune ca tocmai asta este splendoarea adventure-ului old school, aceea ca nu ajunge sa fii doar destept, iti mai trebuie si un dram de noroc ca sa pici pe rezolvarea corecta a unui puzzle. Se poate spune ca tocmai bolile unui adventure clasic constituie farmecul sau aparte, savoarea lui specifica. Sunt cu totul de acord, iar pentru ca inteligenta merge mana in mana cu umorul, este normal ca la un astfel de joc sa fie si mult de ras. Dar, aici exista o contradictie jalnica: prea multe puzzle-uri sub limita logicii si peste IQ-ul unui ghinionist destept, cuplate cu glumite si pontulete, fac ca aplecarea catre umor a jucatorului sa se subtieze pana la a deveni o invartosare impotriva mausului, tastaturii si monitorului, asta in lipsa unui reprezentant al producatorilor care sa sufere severele consecinte fizice ale catorva dintre deciziile de design al jocului.

De altfel, chiar si in privinta umorului incep sa am anumite indoieli. Pai, ce avem? Cateva personaje haioase, accentul ala amuzant, un story aproape subtirel si vreo trei poante, din care doua vag vinovate, cateva referiri banalute la cultura pop si niste tuse grafice caricaturale. Hm, not much. Asta mai ales luand in considerare faptul ca jocul nu are nici un fel de angajament, in vreo directie politica/sociala/istorica, ceea ce ar fi de bine daca enervarea cauzata de puzzle-uri nu ar accentua senzatia ca jocul este prea lung si prea neinspirat spre final. Pana la urma, jocul este cam de copii, doar ca dificultatea il va face jucat de parinti, care o fi in stare... si o avea rabdare.

Confesiunea

Jack Keane a reusit ceva, in ce ma priveste. Oricat de cool as fi parut ca vechi jucator de adventure clasic, am fost adus la faza in care recunosc cinstit: I couldn\'t care less de adventure-ul clasic, greu, ilogic pe alocuri, dar ridicat in slavi de nucleul dur al jucatorilor cu vechime. Prefer adventure-ul mai usurel, daca se poate mai scurt, dar plin de feeling si angajament, si, daca ramane loc, si de umor. Apoi, dimensiunea epica si eventualele mistere infricosatoare sunt un bonus pe care adventure-ul modern ni-l ofera deseori.

Dar, celor care au nostalgia adventure-lui old school, Jack Keane le va oferi exact ceea ce au nevoie. Pana si excelenta grafica minimalista, dar cu efecte vizuale actuale, se potriveste de minune. Faptul ca acest joc nu este tocmai modern este o intamplare fericita pentru cei nemultumiti de dificultatea modesta a adventure-ului actual si de duratele de joc tot mai scazute ale acestuia. In ce ma priveste pe mine, as fi dorit un compromis, un amestec echilibrat de elemente vechi si noi, care sa aduca ceva proaspat in genul adventure, spre binele gameplay-ului. Se pare, insa, ca mai am de asteptat - adventure-ul din landuri ramane rigid in formele  clasice ariene, cu putine perspective spre evolutie prin metisaj (adica prin incatelirea cu alte "rase"). Sperantele imi raman tot in continuarea seriei The Longest Journey, cea care a reusit cel mai bine sa imbine umorul si puzzle-urile mai dificile ale adventure-ului clasic cu povestea seducatoare si trairile puternice din adventure-ul modern.