Mirror’s Edge Review

Mirror’s Edge Review

În cazul de faţă avem un produs care, intenţionat sau nu, aducând sportul din primul paragraf pe micile ecrane, serveşte ca un portal pentru oamenii de rând către lumea el337ismului. Un platformer first-person conceput şi executat dintr-un unghi nou şi cu elemente minore de shooter.

Oglindă-oglinjoară, cine-i cea mai ţopăitoare din ţară?

Intră în pielea lui Faith, cea mai cea dintre Runneri, curieri rebeli într-un viitor nu prea îndepărtat în care se pare că lumea şi-a pierdut cu totul încrederea în poşta tradiţională. Nu e deosebit de clar ce e atât de totalitar sau extrem în lumea ilustrată, poate doar paranoia vizavi de controlul guvernului asupra comunicării şi eventual serviciilor de livrare. În orice caz, aceşti curieri-acrobaţi sunt urmăriţi de sticleţi (şi companii private de securitate) cu o fervoare tangenţială cu fanatismul.

Povestea nu este vreo revelaţie în materie de naraţiuni interactive, urmărind o conspiraţie destul de subţire şi câteva clişee adolescentine, dar nici nu prea pare să încerce. Fiecare investigaţie, indiciu şi anunţ declarat în cut scene-uri sunt practic nişte scuze pentru a trece mai departe la alergătura propriu-zisă şi a te distra. Bine, există câteva picanterii legate de povestea de fundal, cum ar fi anunţuri şi articole care se derulează pe ecranele din lifturi, dar nu în toate, nu întotdeauna şi multe dintre ele nu fac vreo referire la intrigă.

Cut scene-urile dintre niveluri sunt parcă animaţii în Flash făcute de oameni pricepuţi la arta comercială, dar mie unul îmi plac. Alţii s-au plâns că acestea rup oarecum imersiunea, dar până la urmă e un joc pe niveluri; nu e o călătorie continuă, neîntreruptă, aşa că într-un fel sau altul cam asta rupe avântul. Dacă nu vă plac desenele animate probabil că n-o să vă placă cut scene-urile, dar e un risc asumat de Electronic Arts despre care, ştiind cum se creează un desen animat, pot să spun că nu au fost leneşi.

Dacă la început te caută doar Albăstrei, înceţi şi imprecişi, în a doua parte poliţiştii sunt eliminaţi din ecuaţie. Ar fi fost ridicol să fii urmărit permanent de armate şi elicoptere, aşa că pe măsura dezvelirii conspiraţiei, oamenii legii sunt înlocuiţi cu angajaţii unei corporaţii care se ocupă cu securitatea privată. Per total, povestea e un pretext pentru legarea nivelurilor între ele, dar am fost atât de ocupat să fug dintr-o parte în alta încât nici nu am ţinut cont că există o poveste.

Ceea ce face storyline-ul şi mai insipid e lungimea jocului, care pentru un veteran al genului cu puţină intuiţie va dura cam 4 ore, şi chiar şi pentru neiniţiaţi n-are cum să depăşească 8 ore. Ca să fiu mai clar, nu mă deranjează atât de mult faptul că jocul e scurt cât faptul că nu are timp să traseze şi să încheie o intrigă clară – Portal, la un preţ mult mai mic, cu jumătate din lungimea lui Mirror’s Edge, reuşeşte în acele două ore de prim contact să desfăşoare o istorioară despre romanţă şi trădare da capo al fine, în timp ce Mirror’s Edge stă mult mai superficial la capitolul narativ.

Există, ca să fim drepţi, multe momente încărcate de tensiune şi chiar spectaculoase, cum ar fi o secvenţă în care după ce ai sărit de pe un metrou pe altul trebuie să fugi şi să te arunci printr-o uşă înainte să fii strivit de un tren care vine din urmă. Sau o altă secvenţă în care trebuie să urmăreşti alt runner. Şi exemplele pot continua până la loc comanda, dar sunt mai interesant de trăit pe propria piele, însă chiar şi aşa nu pot să ţină locul unei poveşti mai solide şi mai mature.

Metrics, frate!

De la primele priviri cu ochi mijiţi şi gura până la urechi m-am îndrăgostit de design-ul lui Mirror’s Edge. Lumea ilustrată este una sintetică, aseptică, un paradis al oamenilor la costum. Alergarea prin peisajul urban, pe sub ţevi şi peste radiatoare, are un iz puternic de Matrix, cu atât mai mult cu cât eşti mereu urmărit de curcani, aici numiţi „Blues”, sau cum îmi place să-i alint, „Albăstrei”. Goana pe acoperişuri, urmărit de poliţie, în timp ce ai la dispoziţie acrobaţii şi figuri de ju-jitsu dă un sentiment de alertă şi „metricsism” pe care jocurile derivate din cunoscuta franciză nu l-au surprins nici măcar în parte.

Din când în când, Merc, analogul unui „operator” din Matrix, îţi dă indicii, sfaturi şi informaţii. Nu sunt prezente foarte multe detalii despre ceilalţi Runneri şi poate şi asta a contribuit la aplatizarea poveştii – când un personaj sau altul încearcă să surprindă prin dezvelirea vreunui plan diabolic, sfârşeşti prin a nu simţi nimic, pentru că nu ştii exact care e treaba cu personajul respectiv în primul rând.

Dar vorbeam de design. În cea mai mare parte a jocului, culorile sunt curate şi saturate, iar texturile îmbină fotorealismul cu un minimalism cromatic – texturile şi obiectele de jos sunt modelate foarte realist şi corporativ, şi atunci când nu te târăşti prin ţevi sau canale poţi obseva că birourile, staţiile de metrou sau acoperişurile sunt zugrăvite într-o singură culoare aprinsă, o glazură peste albul şi sticla imaculată din restul mediului. Alţii vor prefera în mod sigur alte decoruri, dar la nivel personal mi s-a părut un concept destul de original.

Şi ce e mai bun de-atât este că Mirror’s Edge nu e una din „portările alea eşuate care distrug controlul, sufletul şi dinamica unui joc de console”. Pe lângă controlul din tastatură şi mouse, care funcţionează la fel de fluent ca cel de pe PlayStation 3 pentru unul obişnuit cu un astfel de controller (dacă nu mai bine), ceea ce merită menţionat şi apreciat este că optimizarea este cam fără cusur.

Ecranele de încărcare care au generat nemulţumiri pe console abia sunt observabile pentru cineva care deţine chiar şi un calculator de rând, iar numărul de opţiuni grafice face posibilă experienţa Mirror’s Edge la tot felul de nivele de calitate vizuală. Iar cei cu plăci video nVidia de generaţie nouă pot să profite şi de o accelerare hardware a artificiilor engine-ului PhysX, engine care aduce un plus enorm realismului. Şi chiar şi aşa, consumul de resurse nu e exorbitant. Aş merge într-atât de departe încât să spun că băieţii ăştia ar trebui să le dea nişte lecţii indivizilor de la Rockstar Toronto.

Sunetul şi muzica sunt un pic mai mult decât decente. În afara melodiei centrale, cunoscută deja şi celor care n-au văzut decât trailer-ul jocului (Still Alive – Lisa Miskovski) şi remixurilor acesteia, prezente atât în meniul Extras, cât şi pe albumul omonim lansat, avem un ambient urban, accelerat pe ici-colo de câte un fir de trance zvârlit în părţile mai tensionate ale alergării. Actorii sunt şi ei pe undeva pe la etajul „mi-am făcut treaba”, însă nimic nu e absolut ieşit din comun, iar replicile sunt potrivite, dar nu strălucite.