Mount & Blade Review

Mount & Blade Review

În întreaga mea existenţă de gamer au existat numai două momente cu adevărat magice. Primul a fost apariţia lui Dune 2 şi odată cu el pânda interminabilă a singurului calculator care avea cei 2 MB de RAM necesari rulării jocului. Al doilea a avut loc într-un Internet-cafe plin de fum şi de pe pereţii căruia se scurgea alene un Big Mac, unde în uralele asistenţei am reuşit primul meu PvP kill + loot în venerabilul Asheron’s Call. Tocmai când credeam că nu voi mai avea parte de asemenea trăiri specifice tinereţii, iată că Mount & Blade îşi face loc în lumea mea şi acel tremurici plăcut îmi dă din nou târcoale. Nu e însă nevoie să cunoşti întreaga istorie a jocurilor ca să-ţi dai seamă că de mai bine de 10 ani producătorii mari şi mici cam bat pasul pe loc, fără a mai rupe gura târgului de ceva vreme şi preferând să îmbunătăţească reţetele clasice de succes, fără a mai risca originalitatea.

Surprizele plăcute sunt rare şi de obicei din partea unor necunoscuţi, cum sunt de altfel şi Taleworlds, compania producătoare a titlului de faţă, formată dintr-o pereche soţ-soţie din Turcia. Încurajaţi de succesul iniţial al micuţului lor proiect început ca un hobby, cei doi şi-au părăsit joburile stabile şi s-au dedicat în exclusivitate jocului. Ajutaţi chiar de fani, au pus la punct un produs stabil şi inovator şi au semnat până la urmă un contract de distribuţie cu Paradox Interactive.

Mount & Blade este un joc de acţiune cu elemente de RPG, care îşi propune să creeze un univers medieval, unde nu-şi găsesc locul poţiunile de viaţă, vrăjile spectaculoase sau armurile descântate, concentrându-se în schimb pe lupta propriu-zisă şi controlul asupra acesteia. Avem astfel la dispoziţie aproape toată gama de arme din acele vremuri – săbii, topoare, măciuci, arbalete sau suliţe, fiecare având modul său de folosire. Noutatea o reprezintă sistemul de luptă ce permite un control direct şi complet asupra ustensilelor de împărţit dreptatea.

Concret, există mai multe metode de plasare a loviturilor cu ajutorul mouse-ului, în funcţie de poziţia inamicului sau prin mişcarea şoarecului într-o anumită direcţie. Sistemul aduce puţin aminte de bătrânul Die by the Sword, unde mulţi rozători au murit de epuizare din cauza metodei directe de control, însă aici lucrurile sunt ceva mai simple şi mai intuitive, permiţând lovituri devastatoare fără să-ţi brutalizezi cobaiul. Loviturile pot fi blocate de către un scut sau chiar de către arma în sine, timing-ul fiind vital pentru ambele operaţiuni; iar faptul că şi blocajul poate fi controlat direct face ca nici o luptă să nu semene cu alta.

Dacă la săbii şi topoare e suficient să le agiţi dintr-o parte într-alta că să-ţi impui punctul de vedere, nu la fel de simplu stau lucrurile cu lancea şi armele de distanţă. Folosirea arcului este una dintre cele mai satisfăcătoare pe care le-am întălnit până acum într-un joc şi prin asta mă refer la satisfacţia pe care o are un arcaş când loveşte ţinta, nu neapărat la aspectul tehnic. Traiectoria este realistă, iar arbaletele respectă adevărul istoric, fiind mai puternice, dar mai limitate ca rază, reîncărcarea făcându-se cu picioarele (adică prin cocoţarea pe cablul de extensie, nu în bătaie de joc) şi pierzându-şi din eficienţă pe timp de ploaie. Armele de apropiere au şi ele câteva caracteristici, cum ar fi viteza de lovire, raza de acţiune şi tipul de damage făcut (slashing, piercing, blunt), dar nu au alt impact decât alegerea între ameţirea inamicul sau uciderea lui – în primul caz acesta putând fi luat prizonier.

Poate însă cel mai atractiv aspect al jocului o reprezintă călăria, din nou implementarea fiind de nota zece. Controlul bidiviului este pe cât se poate de prietenos, iar lupta din şa de-a dreptul savuroasă. Nu este lipsită nici de considerente tactice, orice lovitură din goana calului primind un bonus sănătos de damage, iar bietul animal poate fi folosit pe post de buldozer pentru a dărâma adversarii din picioare sau a-i face una cu pământul. Majoritatea armelor pot fi folosite călare, însă cea mai eficientă este lancea, capabilă de cele mai puternice daune dacă este folosită corespunzător, adică potrivită în lăcaşul special aflat pe armură (în dreptul şoldului), o tehnică folosită de altfel şi în turnirurile rezervate cavalerilor de demult. Lupta la volanul unui cal nu-ţi garantează totuşi victoria, acesta fiind vulnerabil la câteva lovituri bine plasate şi si neezitând să te arunce în mijlocul mulţimii enervate dacă n-ai avut grijă şi l-ai expus pericolelor.

Punctele în care plasezi lovitura sunt de asemenea importante: o lovitură în creştet doare mai mult decât una în picior, deşi în cazul săgeţilor acoperirea oferită de scut nu prea permite altceva decât ţintirea picioarelor inamicului. De fapt, întreaga experienţă de luptă pare aproape un simulator al luptelor medievale, chit că nu prea avem de unde să ştim cum decurgeau lucrurile în acele vremuri, însă sentimentul general este că jocul se apropie destul de mult de adevăr. Salvele de săgeţi care-ţi şuieră pe la urechi nu sunt tocmai relaxante iar o şarjă de cavalerie poate împrăştia cu uşurinţă cei mai pregătiţi oşteni. Iniţial, cavaleria mi s-a părut puţin prea puternică, dar dacă stau bine să mă gândesc este un dezechilibru documentat istoric, unde armatele dotate cu cavalerie grea au avut mult timp un avantaj zdrobitor. Folosirea acestora nu garantează însă şi victoria, întrucât caii pot fi doborâţi, terenul poate încetini sprinturile iar aglomerările de pedestraşi nu iartă un călăreţ blocat, întocmai ca pe vremuri.

AI-ul este de asemenea destul de isteţ, mai ales într-un mediu în care coordonarea mişcării cu acurateţea loviturilor este extrem de importantă, iar ostaşii îşi fac destul de bine treaba. Pe cel mai greu nivel de dificultate inamicii sunt frustrant de determinaţi să-şi apere pielea, ba chiar sunt în stare de manevre spectaculoase, cum ar fi rotirea pe călcâie şi lovirea unui călăreţ care tocmai ataca din spate.

În schimb, atributele afectează abilităţile principale, sau mai bine zis valoarea lor maximă, existând o limită a fiecăreia în funcţie de atributul de care depinde. Abilităţile pot afecta caracteristici personale, cum ar fi punctele de viaţă maxime, bonusuri pentru lovituri de aproape ori de la distanţă, sau dibăcia călăreţului (anumite arme, armuri sau cai nu pot fi fi folosiţi decât cu un anumit nivel în abilităţile care le guvernează). Cele care afectează întreg grupul pot mări viteza de deplasare a acestuia pe hartă sau pot ajuta la vindecarea mai rapidă a răniţilor. Creşterea în nivel se face evident prin luptă şi cu toate că sunt disponibile şi misiuni speciale care oferă recompense sub formă de experienţă, bătăliile rămân totuşi principalul mod de a avansa.

După cum spuneam mai sus, jucătorul are posibilitatea de a forma o oaste proprie, fie prin recrutarea mercenarilor din taverne, fie prin eliberarea prizonierilor de război care-ţi vor fi astfel recunoscători. Enoriaşii astfel dobândiţi pot fi călăreţi, arcaşi sau pedestraşi şi pot fi controlaţi direct în timpul luptei, ordonându-li-se se atace, avanseze sau să se retragă, să coboare de pe cai sau să folosească anumite arme. Aceştia pot creşte de asemenea în nivel dacă se descurcă bine în luptă, dobândind automat statistici, arme şi armuri mai potente precum şi un titlu ceva mai fioros (Knight în loc de Peasant). Nu numai luptătorii de rând au grade de calificare, ci şi caii, aceştia având atributele proprii, cum ar fi viteză, armură sau manevrabilitate.

De asemenea, există o serie de NPC-uri care se comportă exact ca un jucător, având acelaşi mod de avansare şi ale căror atribute pot fi controlate direct, alegându-li-se statisticile şi abilităţile dorite, astfel încât pe Marnid poţi să-l faci un mare călăreţ, în timp ce pe Ymira e bine s-o faci doctor şi arcaş, fără a mai vorbi de faptul că poţi să-i şi echipezi cum doreşti şi nu pot fi ucişi, ci doar răniţi. Aceştia îşi fac veacul prin tavernele împrăştiate pe toată harta, având grijă să-ţi servească o poveste emoţionantă înainte să-ţi ia banii.

Bătăliile pot deveni astfel de-a dreptul epice, întrucât nici adversarii nu vin la negocieri în grupuri de câte doi, iar ordinele din timpul luptelor nu sunt o facilitate de ignorat, având în vedere vulnerabilităţile istorice ale tipurilor de luptători. Cavaleria poate zdrobi arcaşii, fiind însă vulnerabilă la suliţaşi care la rândul lor şi-o cam fură de la arcaşi, dar acesta nu este nici pe departe un sistem piatră-foarfece-hârtie, totul depinzând de context.

 Deşi nu este foarte închegată, povestea care se desfăşoară în Calradia prezintă cinci facţiuni diferite, bazate pe popoare reale, cum ar fi de pildă regatul Nordicilor ce are trăsături vikinge, în timp ce Khergit Khanate conţine tente evident mongoloide. Aceste asemănări merg mai departe decât numele regelui sau design-ul armurilor. Tacticile şi trupele folosite încearcă să reprezinte adevărul istoric, astfel că vei observa Khergiţii având mai mulţi arcaşi călare decât celelalte facţiuni, aceştia fiind cuceritorii Imperiului Roman la vremea lor, iar Nordicii preferă infanterişti puternici cavaleriei. Cele cinci facţiuni se ciondănesc continuu însă nu există un conflict bine pus la punct, poate doar regatul Swadiei să-l duşmanească pe vecinul Vaegir, în rest se declară pace şi război într-o veselie, politica fiind ca şi la noi, o damă de companie.

Harta pe care trupa jucătorului călătoreşte conţine sate, fortăreţe sau castele, fiecare cu utilitatea proprie. Cătunele pot fi folosite pentru recrutarea de luptători necalificaţi sau cumpărarea de provizii, fortăreţele nu au decât importanţă strategică, iar castelele reprezintă metropolele fiecărui regat, unde se pot cumpăra echipamente, se poate face negoţ sau participa la turniruri pentru un ban în plus. Toate acestea aparţin unor lorzi care au jurat vasalitate unui anume rege, iar pentru a întregi tabloul medieval avem chiar şi doamne şi domniţe care se ocupă, evident, cu bârfa. Toată nobilimea Calradiei îţi poate oferi misiuni de mesagerie, luptă sau asasinat, îndeplinirea lor cu succes fiind în măsură să îmbunătăţească relaţia cu ea, în timp ce acţiunile ostile îi pot necăjii suficient de tare cât să te fugărească cum te văd.

De asemenea, poţi alege la un moment dat să juri credinţă unui regat la alegere, lucru ce presupune o serie de avantaje şi dezavantaje. În primul rând, vei primi un sătuc pe care-l poţi gospodări cum crezi de cuviinţă prin construirea de clădiri ce aduc diverse beneficii locuitorilor, crescând astfel ataşamentul lor faţă de tine, prosperitatea generală şi, evident, taxele colectate. Bătrânul satului are chiar şi el nişte misiuni pentru tine, dacă ţii neapărat să-ţi fericeşti supuşii, dar sunt destul de enervante, mai ales că nu-i stă bine unui cavaler ca tine să fugărească nişte văcuţe pe hartă.

Odată cu vasalitatea avem însă şi nişte responsabilităţi: toţi duşmanii regelui căruia i-ai jurat credinţă devin duşmanii tăi, metropolele lor îţi sunt de acum închise, iar lorzii care-i reprezintă nu vor ezita să-ţi jefuiască sătucul (e drept că nici tu n-ai de ce să-l cruţi pe al lor). Nu numai satele pot fi atacate, ci şi fortăreţele şi castelele, acestea din urmă fiind însă foarte bine apărate. Iar pentru cei cu simţul răspunderii, ţi se mai dă un drapel pe care poţi să-l fluturi în voie pe câmpie ca să arăţi tuturor pe cine reprezinţi.