Nosferatu: The Wrath of Malachi Review

Nosferatu: The Wrath of Malachi Review

Povestea fara sfarsit inspirata dupa cartea romancierului irlandez Bram Stoker ne aduce inca un capitol, unul care, de aceasta data, se desfasoara pe monitor si nu pe marele ecran. Este vorba de jocul Nosferatu: The Wrath of Malachi. Despre Dracula si castelul sau se stie totul sau aproape totul, desi noi romanii nu stim nimic, fiind o inventie a vesticilor, departe de adevarul istoric al celui care a fost Vlad Tepes. In Nosferatu aflam povesti noi, adica alte si alte fabulatii fara sens, ambigue, fabulatii care pe mine nu ma incanta catusi de putin, stiind adevarata personalitate a celui despre care se spune ca a fost Dracula. Jocul in sine este un first person shooter de groaza, modelul fiind clar de la inceput Undying, dar cu siguranta nu se apropie deloc de calitatea si faima celui din urma. Gandindu-ma ca a aparut la peste doi ani dupa acesta, ma asteptam la ceva mai evoluat, dar se pare ca jocul inspirat dupa cartea lui Clive Barker ramane un model bine definit in acest segment de piata.
Nosferatu in esenta lui este un joc destul de bun si unde mai pui ca pe mine chiar m-a speriat ingrozitor. Poate suna deplasat, dar eu chiar am simtit senzatia de groaza inca de la inceput si chiar de foarte multe ori am salvat jocul si am iesit, pentru ca pur si simplu nu mai rezistam sa merg cu viteza melcului, din cauza fricii pe care o simteam pana in maduva oaselor provocata atat de sunete cat si de monstri.

Familia Patterson, o familie britanica de vita nobila ajunge la castelul Malachi care apartine unui bogat conte roman, cu scopul de a o casatori pe fiica lor cea mai mare, Rebecca, cu fiul contelui. Desi este o familie nobila, acestia, scapatati fiind, incearca prin aceasta casatorie sa redobandeasca gloria familiei. Din nefericire, ei devin prizonierii contelui, iar misiunea jucatorului ,ca ultim membru liber al familiei, este de a incerca sa ii elibereze. Numele de Malachi m-a frapat cu siguranta, sau mai bine spus m-a dezgustat, deoarece, ca roman, nu pot sa accept ca vesticii dau un nume unui castel din Romania doar ca sa sune mai horror, aceasta denumire apropiindu-se parca de numele unui monstru din Scooby-Doo.
Actiunea jocului este relativ banala, deoarece jucatorul trebuie sa salveze fiecare membru al familei, nimic mai mult decat o slaba imitatie a celui mai bun FPS horror scos pana acum, Undying desigur. Fiecare membru salvat iti va da ca recompense noi arme sau obiecte, insa acestia trebuie adusi in curtea castelului pentru a se considera salvati de demonicul personaj. Armele prezente in joc incearca sa se integreze si ele in gameplay: The Cane Sword, The Flintlock Gun, The Crucifix, The Musket, The Wooden Stake, The Revolver, The Machine Gun. Cea care mi-a atras cel mai mult atentia a fost crucifixul pe care-l foloseam intr-un mod neobisnuit si anume iluminarea hartilor, pentru ca trebuie sa spun ca jocul este deosebit de intunecat, mai ales in unele momente cand loveam cu sabia la intamplare. Crucifixul este de asemenea folosit pentru gonirea sau uciderea unor monstri sau chiar la sfintirea apei. Atentia trebuie sa va fie concentrata si asupra indicatorului ce arata frica, pentru ca sunetele sau aparitia unor monstrii pot duce la ridicarea acestuia si implicit la miscarea mai greoaie a personajului. Este un efect pe care-l consider foarte bun si care se adauga la celelalte instrumente care compun paleta horror a jocului.

Un element iarasi foarte important este poza familiei care indica statusul fiecarui membru si al apropiatilor acestuia, incluzand aici si cainele. Fiecare camera in care intram ma transpunea intr-un univers malefic, deja de notorietate, daca iau in considerare povestea deja fumata, insa nu pot sa nu remarc staruinta producatorilor de a recrea oarecum povestea din filmul Nosferatu. Gameplayul jocului este unul non-linear, asa ca jucatorul are posibilitatea de a explora castelul si de a salva membrii familiei dupa bunul sau plac si propria sa indemanare. Cum spuneam, scopul principal o reprezinta salvarea familiei, iar moartea unuia din ei creste automat puterea contelui roman. Umbra vampirului ma insotea absolut peste tot, iar crucifixul era singura cale de a scapa de aceasta, noaptea fiindu-mi absolut clar ca nu este cea mai potrivita perioada pentru a incerca sa termin acest joc. Totusi, pentru cei care simt nevoia de adrenalina, noaptea este cu adevarat recomandata pentru a intra in atmosfera jocului. Sinistrul este accentuat si de filmuletele care ruleaza din cand in cand, dar si de anuntul care imi spunea ca mai am o ora pana la mijlocul noptii pentru a salva cate una din rudele mele, iar, cu siguranta, prima data nici n-am vrut sa ma gandesc la ceea ce o sa se intample.

Trebuie sa subliniez faptul ca monstrii nu au numai puteri supraomenesti, dar au chiar si unele calitati demne de adevarati atleti si ma refer la viteza sau sariturile absolut impresionante care imi amintesc de Michael Jordan si Serghei Bubka. Deranjant este ca incaperile arata aproape la fel, ceea ce poate duce la o senzatie de dezorientare si tinand cont si de numarul foarte mare de camere, am petrecut mai mult timp de cat prevazusem eu sa acord acestui FPS horror. Ma asteptam ca AI-ul monstrilor sa fie ceva mai elaborat, insa am constatat ca acestia sunt programati doar sa atace si nimic mai mult. Imediat cum apaream, acestia sareau pe mine ca fugiti din ospiciu, fara sa se ascunda sau fara sa intreprinda anumite actiuni care sa arate ca este un joc lansat in 2003 si ca AI-ul a evoluat fata de acum cativa ani. Poate ca sunt doar niste simple marionete ale contelui, doar asa se poate explica lipsa totala de imaginatie a producatorilor in acest sens.

Actiunea, dupa cum am spus, nu este una deosebita, ba chiar banala, iar in final, cum si era de asteptat, trebuia sa il confrunt pe insusi contele. Poate daca s-ar fi straduit mai mult, producatorii ar fi reusit sa inchege o poveste ceva mai captivanta si cu un fir epic un pic mai consistent. Partea de multiplayer lipseste cu desavarsire, probabil producatorii au considerat ca este de ajuns un modul single-player. Eram totusi curios cum ar fi aratat multiplayer-ul, ce moduri de joc ar fi fost implementate si mai ales daca as fi putut juca chiar si cu Dracula.
In materie de grafica, jocul este modest, exista o certa lipsa de detalii, insa probabil producatorii n-au avut intentia de a realiza o grafica revolutionara, ci una care sa transpire feeling. Grafica aduce mai degraba cu filmele din anii ’30, recreandu-mi astfel atmosfera fantastica a primelor filme de groaza care inspaimantau America in acele timpuri. Remarcabil este faptul ca Nosferatu: The Wrath of Malachi reproduce o atmosfera gotica ce se imbina perfect cu celelalte elemente ale jocului.
Cat priveste partea audio, Nosferatu mi-a lasat o impresie excelenta, sunetele si muzica fiind absolut fantastice. Sunetele terifiante iti fac inima sa pulseze foarte puternic si adrenalina sa creasca peste nivelul mediu. Exista chiar o certa varietate pe care jucatorul o va simti benefica in conditiile trairilor intense ale scenelor horror. Din cauza sunetelor macabre, s-a intamplat ca de cateva ori sa sar de pe scaun sau sa salvez jocul si sa ies cat mai repede posibil din el.

Nosferatu nu este nici pe departe un joc de mare valoare scos in acest an, dar nici un joc care sa nu merite macar incercat. Pentru fanii filmelor horror si ai shooterelor first person, jocul reprezinta nu numai o recreere a atmosferei filmelor vechi, dar si o testare a capacitatii jucatorilor de a rezista cat mai mult in fata avalansei de efecte horror. Cu siguranta, cei care au spus ca Aliens vs. Predator sau Undying sunt jocurile supreme ale genului horror ar trebui sa se mai gandeasca si sa incerce Nosferatu: The Wrath of Malachi. S-ar putea sa aiba o surpriza si nu una cu pasarele si copacei, ci una plina de sange, fantome si tarani posedati care sunt gata oricand sa-ti taie capatana cu coasa.