Uru: Ages Beyond Myst – RePlay Review

Uru: Ages Beyond Myst – RePlay Review

   Seria Myst a avut parte de o moarte frumoasă. Myst V: End of Ages a fost jocul care a încheiat una dintre cele mai celebre serii din istoria jocurilor video. O serie care şi-a propus cu aproape fiecare titlu să revoluţioneze atât genul adventure cât şi jocurile video în general.
       Primul Myst a apărut în anul 1993, într-o o vreme când jocurile pe calculator erau încă într-un stadiu experimental şi a dovedit că acestea pot fi ceva mai mult decât o modalitate distractivă de a petrece timpul. Myst a arătat că jucătorul poate fi cufundat într-o lume fantastică prin sunet, imagini, poveste, gameplay şi în general prin atmosfera creată de împletirea armonioasă a acestor componente. De asemenea, a mai arătat că jocurile pe calculator nu sunt făcute numai pentru amuzamentul celor mici, ci pot oferi o provocare intelectuală chiar si pentru oamenii maturi.
       Myst a mai reprezentat şi o evoluţie hardware, deoarece a fost primul joc distribuit pe CD-ROM, şi a demonstrat că se pot face bani mulţi din industria jocurilor, fiind (până la apariţia lui The Sims) cel mai bine vândut joc din istorie. Din păcate, după 5 titluri lansate, fiecare bucurându-se de mai puţin succes decât precedentul, Cyan Worlds a anunţat că saga Myst a ajuns la final. Este un lucru demn de admirat că echipa de la Cyan Worlds a hotărât să nu abandoneze seria, ci să-i ofere un final (să închidă cercul s-ar putea spune), aşa cum se cuvine tuturor poveştilor bune.
       Bineînţeles, dispariţia seriei Myst nu va face subiectul acestui review. Datorită nou apărutei rubrici „RePlay”, am acum posibilitatea să examinez un joc mai vechi, Uru: Ages Beyond Myst, lansat de cei de la Cyan când încă se mai aflau la apogeul succesului lor. Bineînţeles, la prima vedere, poate părea destul de greu să tratezi cu obiectivitate un joc apărut acum patru ani, dar Uru a fost în multe privinţe înaintea vremii sale. Exceptând câteva titluri apărute în anii următori, se poate spune cu destulă siguranţă că nici un producător nu a mai luat vreo măsură signifiantă pentru a revitaliza genul adventure.

       La fel ca în cazul primelor două jocuri din serie produse de Cyan (Myst III: Exile a fost produs de altă companie), Uru reflectă excepţional de bine dorinţa acestora de inovaţie. Din acest motiv, Uru este destul de diferit faţă de celelalte jocuri adventure şi chiar decât celelalte jocuri din serie. Cea mai importantă inovaţie ce ar fi trebuit adusă era modul multiplayer, denumit Uru: Live.
       Cred că orice pasionat de jocurile adventure poate să îşi amintească zilele sau nopţile în care stătea cu câţiva prieteni călare pe un joc, bătându-şi împreună capul cu vreun puzzle dificil. Uru: Live se vroia a fi un MMOG cu abonament lunar, bazat pe acelaşi principiu: jucătorii puteau să se ajute între ei la rezolvarea puzzle-urilor, dintre care unele erau făcute în aşa fel încât să nu poată fi rezolvate decât în acest mod. Un concept interesant pe hârtie, dar care odată pus în practică, n-a mai părut aşa de atrăgător, deoarece modul multiplayer a fost anulat la scurt timp după apariţia jocului datorită lipsei abonaţilor.
       Multiplayer-ul a fost revigorat la începutul acestui an cu ceva mai mult succes, dar din păcate nu veţi putea să vă abonaţi decât dacă locuiţi în SUA sau Canada. Trebuie să recunosc că şi eu am ceva dubii în legătură cu succesul unui astfel de multipayer. Un joc adventure nu mi se pare ceva ce poate fi jucat la nivelul unui MMOG pe o perioadă îndelungată de timp. E adevarat, nici nu am avut prilejul să încerc Uru: Live până acum, deci deocamdată vorbesc cam în necunoştinţă de cauză.

   Deşi modul multiplayer, care chiar dacă nu s-a bucurat de un prea mare succes, reprezintă ceva unic în peisajul jocurilor adventure, acesta nu este singura inovaţie din joc. Uru se îndepărtează în primul rând de la firul epic prezent în celelalte jocuri ale seriei Myst, care la rândul lor erau destul de diferite faţă de majoritatea jocurilor adventure, prin poveştile lor simple şi nepretenţioase, dar totodată fermecătoare.
       Seria Myst a pus tot timpul accentul mai mult pe imersiunea jucătorului într-o lume cât mai veridică, decât pe poveste în sine. În originalul Myst interacţiunea dintre personaje este minimă şi cutscene-urile sunt inexistente, avansarea poveştii fiind asigurată de numeroasele jurnale şi notiţe pe care le întâlniţi pe parcursul înaintării în joc. Chiar şi personajul controlat de voi la persoana I este total lipsit de personalitate (chiar mai mult decât Gordon Freeman din Half-Life), datorită intenţiei producătorilor de a nu vă forţa să intraţi în pielea unui personaj fictiv, total diferit de voi, ci mai degrabă de a vă crea senzaţia că voi înşivă sunteţi cei care luaţi parte la acţiune.
       În Uru este păstrat acelaşi principiu, dar este oarecum îmbunătăţit. În primul rând Uru vă dă posibilitatea să alegeţi voi înşivă înfăţişarea personajului ce îl veţi controla şi pentru prima oară in seria Myst, veţi putea juca folosind o perspectivă 3rd person. Cu toate că acest element mai mult ca sigur a fost implementat în special pentru modul multiplayer, este totuşi bine de ştiut că poţi să alegi şi felul cum arăţi.
       Spuneam mai sus că povestea din Uru se îndepărtează de cea a celorlalte jocuri ale seriei. În Myst, protagonistul era Atrus, descendentul unei civilizaţii dispărute, care avea posibilitatea să creeze lumi (numite în joc „Ere”) pur şi simplu scriind despre ele, un talent pe care aceştia îl numeau Arta. De-a lungul seriei Myst, jucătorii îl vor însoţi pe Atrus prin câteva din cele mai importante momente ale vieţii sale şi vor avea posibilitatea să viziteze lumile ciudate create de acesta cu ajutorul Artei.

       În Uru, personajul central nu mai este Atrus, ci fiica acestuia, Yeesha, iar jucătorul nu va mai călători prin lumile create de Atrus, ci va putea vizita creaţiile la fel de excentrice ale înaintaşilor lui, civilizaţia subterană D’ni (pronunţat „Dani”), aflând totodată detalii importante despre modul lor de viaţă şi în final despre dispariţia lor. Deşi nu se poate menţiona cu precizie timpul în care se petrece acţiunea jocurilor, deoarece erele pe care le veţi vizita sunt oarecum atemporale, accepţiunea generală este că acţiunea din Uru se petrece în zilele noastre, pe când cea din seria Myst se consideră că are loc cu aproximativ 200 de ani în urmă.
       Pe scurt aşadar, povestea din Uru se poate rezuma în câteva cuvinte: personajul principal eşti tu vizitând diverse lumi fantastice şi adunând din ce în ce mai multe informaţii despre civilizaţia D’ni. Din acest punct de vedere, Uru este jocul cu cea mai săracă (aproape inexistentă) poveste din serie, dar în schimb lipsa aceasta se completează prin atmosfera creată, iar descoperirea treptată a vechii civilizaţii oferă o satisfacţie aparte. Aproape că simţi pe pielea ta senzaţia avută de arheologii secolului trecut atunci când descopereau civilizaţia Egiptului antic.
       Tot la capitolul inovaţii se poate include şi motorul grafic folosit. Uru a fost, dacă nu mă înşel, primul joc adventure (exceptând survival horror-urile) care a beneficiat de un mediu complet 3D. E adevărat, nivelul detaliilor nu se compara cu cel al jocurilor precedente, care datorită engine-ului 2D aveau posibilitatea să înfăţişeze imagini foarte detaliate, dar care de cele mai multe ori erau statice şi lipsite de viaţă. Cu toate acestea, Uru arată aproape la fel de bine ca şi predecesorii săi datorită simţului artistic al producătorilor.

  Seria Myst este bine cunoscută pentru minunatele sale peisaje, uneori suprarealiste, pe care jucătorul le întâlneşte la tot pasul. Insula Myst din primul joc al seriei cred că se poate încadra foarte lejer pe primele locuri într-un top al celor mai memorabile privelişti din vreun joc apărut până acum. Totul pe Myst era unic: de la corabia scufundată într-o fântână, racheta spaţială cu o orgă de biserică în ea, sau copacul îngrădit de ziduri, până la aşezarea aparent împrăştiată a clădirilor; toate erau imagini nemaiîntâlnite în majoritatea jocurilor şi foarte rar copiate în unele, mai degrabă ca un tribut adus seriei decât ca o încercare de imitaţie.
       Uru continuă aceeaşi tradiţie, oferind privelişti care să rivalizeze cu predecesorii săi. Una dintre lumi este acoperită cu ciuperci gigantice, printre care locuitorii au construit tot felul de maşinării complicate şi zgomotoase. O alta are ca element principal două fortăreţe uriaşe din beton care se rotesc continuu, având ca fundal un peisaj ce pur şi simplu îţi ia ochii. De fapt, peste tot unde te uiţi întâlneşti această combinaţie, (sau mai bine spus „convieţuire”) între construcţiile sau maşinăriile create de om şi elementele naturale, o caracteristică ce se poate spune că este leitmotivul vizual al întregii serii. Câteodată aproape că nu se mai sesizează diferenţa între creaţiile umane şi cele naturale. La un moment dat, de exemplu, zidurile şi arcadele unor clădiri dau impresia că răsar chiar din scoarţele copacilor.
       Pe lângă imagini şi simţ artistic, grafica din Uru surprinde şi prin calitatea prezentării. Jocul arată excepţional de bine chiar şi astăzi, cu toate că este vechi de patru ani. Motorul grafic este capabil să redea spaţii foarte întinse şi complexe fără multe ecrane de loading care să întrerupă continuitatea, după cum era „moda” pe atunci. E adevărat pe sisteme cu 512 RAM sau mai puţin, timpurile de încărcare între Ere vor fi cam mari, dar oricum în ziua de azi majoritatea PC-urilor au cel puţin 1GB, caz în care nu veţi simţi acest inconvenient. De asemenea, Uru foloseşte câteva efecte pe bază de pixelshader, cum ar fi un bump-mapping primitiv sau reflecţiile de pe suprafaţa apei, care nu erau foarte răspândite la vremea respectivă.

       Despre animaţii nu prea am multe de spus, deoarece locaţiile din Uru sunt, ca şi în restul jocurilor din serie, destul de statice. Nu veţi întâlni alţi oameni aproape deloc şi în afară de maşinăriile menţionate mai sus nu prea mai e nimic care să se mişte. Totuşi puţinele animaţii care sunt în joc sunt executate destul de bine. Poate personajul controlat de voi se mişcă puţin cam băţos în unele momente, dar nimic care să strice experienţa sau să distragă prea mult de la procesul de gândire.
       Pentru că da, trecând peste toate inovaţiile aduse genului adventure, Uru este în primul rând un joc care necesită multă (foarte MULTĂ!) gândire. Spre deosebire de majoritatea jocurilor adventure, unde povestea şi interacţiunea dintre personaje sunt mai importante decât rezolvarea puzzle-urilor, în seria Myst situaţia stă exact invers. După cum am zis mai sus, povestea în Uru este lăsată undeva în umbră, iar majoritatea timpului în joc îl veţi petrece bătându-vă capul cu o multitudine de puzzle-uri. Şi cu acestea nu e deloc de glumit.
       Cu toate că începutul jocului vi se va părea foarte uşor, datorită faptului că un personaj vă va da indicii mai mult decât transparente de fiecare dată când vă împotmoliţi, vă asigur că imediat ce aţi pus piciorul în prima Eră nu veţi mai avea deloc această iluzie. Deoarece jocul vă oferă posibilitatea să alegeţi în ce ordine veţi vizita cele patru Ere, nu se poate vorbi de o creştere a nivelului de dificultate pe parcurs. În schimb producătorii, pentru a păstra totuşi senzaţia de evoluţie, au decis ca puzzle-urile să crească în dificultate pe măsură ce avansaţi in respectiva Eră. În general, primul puzzle dintr-o Eră nu vă va da prea mare bătaie de cap, dar următoarele sigur vă vor face să vreţi să întoarceţi Internetul pe dos în căutarea unui walkthrough.