Astăzi se împlinesc 20 de ani de la ultima performanţă a rugby-ului ieşean! Cum au evoluat de atunci eroii de la Politehnica Nena Iaşi!

1 iulie 2000. O dimineaţă călduroasă de sâmbătă se încheia pe Stadionul „Constructorul” din Iaşi cu o fotografie care va dăinui în istoria sportului ieşean. Echipa de rugby Politehnica Nena Iaşi cucerea medalia de bronz în Divizia A în chiar primul ei sezon de la revenirea în elita rugby-ului românesc, parcursul său în cei doi ani în care a fost sub aripa lui Petru Vieru, unul dintre acţionarii firmei Nena, sponsorul formaţiei, fiind unul de poveste.

„Am preluat echipa în al doilea eşalon, iar când am spus că vom promova la pas, deşi Suceava defila prin campionat, am fost privit cu destule rezerve. Am pierdut la Suceava cu 5-6, dar când am ajuns acasă i-am dus pe băieţi la un restaurant bun şi le-am dat primă, deşi au pierdut”, îşi aminteşte Petru Vieru, ajuns acum la 64 de ani, şi ne dezvăluie care a fost cel mai important aspect care a condus la cucerirea medaliei de bronz: „Poate ar fi cam mult spus că le-am fost prieten jucătorilor, dar am încercat să mi-i apropii, să simtă că pot avea încredere în mine. M-am inspirat mult de la Mircea Lucescu. L-am auzit pe Răducioiu spunând că Lucescu îl lua cu maşina de la liceu şi-l ducea la baza de pregătire de la Săftica, eu îi luam pe jucători şi-i duceam la mine acasă. Le făceam mici cadouri, în fiecare zi eram lângă ei la antrenament. Uneori, intenţionat îmi uitam sacoul în maşină şi-i întrebam cine îmi dă o geacă. Lăsam câte 100 de lei în buzunar, dar întrebam a doua zi cu cine dintre colegi s-a dus posesorul gecii la bere. Dacă nu lua şi un junior, ca să se apropie între ei, a doua oară nu-i mai acceptam geaca. Eu fiind prieten cu mulţi actori, Adi Cărăuleanu şi Adrian Păduraru venind de multe ori la antrenamente, îi duceam pe jucători la teatru şi le dădeam câte 50 de lei, dar nu să meargă la o bere, ci să se tundă şi să cumpere o floare soţiilor sau prietenelor care-i însoţeau. Îi puneam să citească, apoi comentam împreună ce citeau, le-am impus să nu se înjure între ei, să nu se certe. I-am dus la meciuri de handbal, de baschet, au ajuns să fie mai cunoscuţi în oraş decât fotbaliştii”. Dragoș GAȘPAR

 

Citește AICI o fascinantă poveste în care veți afla amănunte mai puțin sau chiar deloc știute, precum și amintiri care nu vor mai fi pomenite vreodată!