Dumitru Crudu: Foametea se va întoarce

Mănunchiul de lumânări din sertar îl folosisem cu câteva zile înainte să moară bunica, când s-a stins lumina, în noaptea aia îngrozitoare în care ea s-a împiedicat de o piatră și a căzut, iar în cădere s-a izbit cu ceafa de bordura trotuarului, din spatele casei. Leșinase. Eu am găsit-o, zăcând cu mâinile aruncate în părți. Ochii îi erau deschiși și clipea, dar nu cred că mă vedea. I-am vorbit, însă ea nu-mi răspunse nimic și atunci i-am strigat pe mama și pe tata și ei au venit și, în doi, au târât-o în casă. Eu i-am dus cârja. I-am dus-o și i-am culcat-o sub pat. De cârja aia, de când o știam, bunica nu se despărțise niciodată.

În noaptea aia când bunica a căzut și s-a lovit cu ceafa de cantul trotuarului a fost o furtună înspăimântătoare. Vijelia a smuls din rădăcini nucul din fundul grădinii și l-a aruncat peste firele de curent electric, rupându-le. Vântoaica zdrăngănea ferestrele și ușile de parcă ar fi vrut să le smulgă și pe ele din țâțâni. Eu m-am ascuns sub plapumă și plângeam. Plângea și mama, aplecată deasupra bunicii, cel mai drag om din viața mea. În noaptea aia când mama umbla prin casă ca să-i aducă bunicii o cană cu apă sau o felie de pâine sau o fotografie de-a bunicului, pe care bunica vru foarte tare s-o vadă, a și ars mănunchiul de lumânări din dulap, fără să știe că altele nu mai aveam.

Bunica ascunse sub pernă trei lumânări, de parcă știa ce o să i se întâmple, dar, după ce au ars și ele, altele nu am mai găsit.

În noaptea aia când vântoasa ne-a smuls plăci de ardezie din acoperiș, ne-a spart o fereastră și ne-a rupt gardul, mama și tata o vegheau pe bunica. Dormeau pe rând. Când unul dormea, celălalt o veghea pe bunica, dar bunica nu a murit în noaptea aia. A doua zi a deschis ochii și și-a recăpătat darul vorbirii și noi am sperat că ea își va reveni, dar spre seară a murit, însă înainte să moară m-a trimis la magazin să cumpăr pâine. Am cumpărat zece pâini.

După ce m-am întors de la băcănie, am găsit-o mergând prin casă, ajutându-se de cârja ei galbenă. Mi-am luat pâinile și a ieșit afară, iar pe mine m-a rugat să rămân înăuntru și să păzesc casa de hoți. Nu mi-a spus unde se duce cu pâinile alea, iar eu nici nu am întrebat-o, orbit de bucuria că ea își revenise. Spre seară însă ea a murit, iar la două ore după ce bunica a murit, mama m-a trimis în pod, să caut lumânări.

Scara scârțâia sub picioarele mele și se clătina. Bunica mea a rămas văduvă, când s-a abătut foametea peste satul nostru. Ea avea zece copii, dintre care doar patru au rămas în viață.

Eu am urcat în pod și am început să aprind chibrit după chibrit căutând lumânări. În podul acela mama și tata nu mă lăsau să urc, probabil că mama a uitat de asta când m-a trimis după lumânări. Am găsit după o grindă un mănunchi de lumânări. Podul acela era plin cu pâine. Felii de pâine uscate, înșirate, una lângă alta pe toată suprafața lui. Câteva pâini erau netăiate, probabil, erau pâinile cumpărate ieri de mine.

Pe asta își cheltuise bunica pensia, înainte de-a muri. Cumpăra pâine de la prăvălia din sat și o depozita în podul casei. Oare nu știa că va muri? Oare nu bănuia asta? Știa. De asta, și umpluse podul ăla cu pâine. Știa că va muri și voia să ne-o lase nouă, drept moștenire. Când a murit bunica mea, ne-a lăsat un pod de pâine. Ne lăsase podul ăla cu pâine fiindcă ea se temea că foametea se va întoarce.