Regizorul Nae Caranfil, Doctor Honoris Causa

Laudatio, Nae Caranfil, Doctor Honoris Causa. Dacă în politică, doctoratele se iau și se dau cu ușurință nemeritată, în artă, în cinematografie, Nae Caranfil merită pentru că, așa după cum spunea Conf. univ. dr. Andrei Gorzo ”este visul unui cinema comercial și în același timp sofisticat, al unui cinema popular care este totodată și un cinema de expresie personală. Un vis căruia Nae Caranfil i-a fost mereu fidel și pe care, poate mai mult decât oricine altcineva din istoria filmului românesc, s-a străduit inteligent să-l țină în viață. Îi suntem datori pentru asta. Sunt mândru că universitatea mea îi acordă astăzi cu Nae Caranfil cea mai înaltă distincție pe care o poate acorda: titlul de Doctor Honoris Causa.”

”N-am fost colecționar de premii!”

Doctor Honoris Causa, un titlu pentru care Nae Caranfil parcă se intimidează, parcă nu știe să se bucure.

"N-aș putea spune ce înseamnă, pentru că nu am fost colecționar de genul acesta de titluri, nici măcar de premii profesionale. Mă rog, este onorant, Este o ceremonie simpatică. Una peste alta, un bun prieten mi-a făcut o laudatio care m-a impresionat și mi-a ridicat el festinul la cote nebănuite. E vorba de Andrei Gorzo. Și evident că, până la urmă, cel mai simpatic moment a fost băuta de după.”

Dar modestia lui Nae Caranfil este trăsătura de caracter a marelui creator care, timorat de subiectul onorurilor recunoscute, trece rapid la tema cinematografiei pe care și-o dorește și o stăpânește. L-am ascultat vorbind despre mica cinematografie românească care-și croiește drum spre și prin participarea la festivaluri, prin filme parcă făcute doar pentru critică, chiar dacă nu mai avem critici.

După ce mergi cu un film la festival, poți să-l faci pe următorul

Nae Caranfil, la Dialogurile Puterii, ne spune că: ”Oamenii nu vin la film, nu sunt foarte interesați de fenomenul cinematografic românesc și atunci, avem acest tip de parcurs festivalier, Tu poți să îți asiguri o continuitate, un succes. Cel mai recent film al tău într-un festival îți dă șanse mari să poți intra în producție cu următorul. Nu cred că se mai fac filme pentru critică, deoarece critica nu mai are aproape niciun fel de importanță în ziua de azi, nemaiexistând presă în print, nemaiexistând așteptarea unei cronici de întâmpinare a unui film, existând doar critica de film, care se regăsește mai mult la nivel academic.

Critica nu are darul de a influența publicul, pentru că avem internet, bloguri, tot felul de lucruri.

Oferta e prea mare pentru ca să mai poți fi direcționat de către o voce critică înspre un film sau altul. Dar se întâmplă altceva, într-adevăr pentru cinematografie mică. E modul de supraviețuire dat de festivaluri. De ce? Pentru că. filmele, neputând să se adreseze marelui public, ele se adresează unui public de nișă. Publicul de nișă este cel controlat de festivaluri. Atunci, singurul mod în care poți să-ți asiguri continuitate într-o carieră de cineast este să faci filme calibrate festivalier, așa încât să-ți asiguri prezența importantă la festivaluri importante, care, la rândul ei, această prezență asigură vânzări internaționale la nivel mic.

Desigur, pentru distribuitori de film de autor, pentru cinematografe de artă, dar care se asigură pe de-o parte, un număr relativ bun de vânzări internaționale, cum spun de mic calibru, dar ele există acolo, mai ales într-o țară precum România, în care distribuție locală nu prea are consecințe. Și mai este pentru și pentru orgoliu personal. Nu mai vorbesc despre covorul roșu și toate lucrurile acestea care-ți fac plăcere.”

Nae Caranfil, Doctor Honoris Causa, recunoștință!

Recunoștință, aplauze și mulțumiri pentru Filantropica și Restul e tăcere, Closer to the Moon, 6,9 pe scara Richter argumente puternice pentru cinema, artă, spectacol.