Iluzia separaţiei şi echilibrului puterilor

  Dorian OBREJA

 

Într-un anume fel, prin decalarea (absolut nefericită, se poate trage concluzia acum, după vreo două mandate) alegerilor pentru Parlament de cele prezidenţiale, ne aflăm la jumătatea unui ciclu. La anul, ar urma să aibă loc scrutinul pentru desemnarea viitorului principal locatar al Palatului Cotroceni, iar în 2020, cel pentru stabilirea componenţei următorului legislativ.

Potrivit celui de-al patrulea paragraf al celui dintâi articol din Legea fundamentală a României: „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătoarească – în cadrul democraţiei constituţionale”.

Problema cu Constituţia ţării noastre este aceea că lasă loc la interpetări – şi, din păcate, acestea nu sunt doar teoretice, ci se înregistrează sub formă de tentative sau chiar materializări. Astfel, în aceeaşi Lege fundamentală, un articol precizează că „parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român”, iar un altul, că „preşedintele reprezintă statul român”. Deci avem un prim posibil echivoc: una sunt locuitorii, altceva ţara lor, cam aşa ar veni...În ceea ce priveşte Guvernul, se spune că „asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”, cu alte cuvinte, că este executivul. Aici apare al doilea echivoc, întrucât sunt opinii ce susţin apartenenţa preşedintelui ţării la executiv! Confuziile (mai degrabă voite, căci aşa se întâmplă când o lege, fie ea şi fundamentală, este proiectată cu adresă pentru o anume persoană) au generat şi vor genera în continuare urmări nedorite.

Nu se poate să nu remarcăm problemele ivite în cadrul executivului (dacă luăm în calcul componenţa sa şi cu guvern, şi cu preşedinte), după ultimele alegeri parlamentare. Mai grav este că acestora li se adaugă problemele tot mai mari şi mai dese născute tocmai din nerespectarea separaţiei şi echilibrului puterilor.

Practic, în acest moment, pe scena României evoluează trei jucători: executivul reprezentat prin guvern (şi care, reprezentând o majoritate parlamentară confortabilă, nu prea iese – cel puţin nu fără a fi de îndată sancţionat, vezi cazurile Grindeanu şi Tudose) – din cuvântul şi preţioasele indicaţii ale coaliţiei aflate la putere; executivul „reprezentat” de către preşedinte, şi sistemul judecătoresc.

Separaţia puterilor e incertă (se fac şi se desfac alianţe, dosare, procese peste noapte, funcţie de interese, altele decât ale ţării), echilibrul între ele este fragil, precar, iar ruperea lui totală poate duce oricând la primejdii greu de evaluat, dar, mai ales, de stopat sau reparat. Adăugând la toate acestea lipsa sau slăbiciunea evidentă a altor două puteri care ar trebui să fie condiţii sine qua non în definirea unei societăţi cu adevărat moderne şi democratice (mă refer şi la presă, dar şi la societatea civilă, în care aş include şi sindicatele). rezultă un tablou pe cât de edificator, pe atât de îngrijorător.