Nici nemţii nu mai sunt ce-au fost!

 Dorian Obreja

Titlul acestor rânduri poate fi tratat în cel puţin două registre.

Unul dintre ele ar putea fi cel politico-demografic. Dacă este să ne ghidăm după datele publicate în statisticile oficiale, aflăm, conform institutului de specialitate din statul cu capitala la Berlin, că „numărul persoanelor fără cetăţenie germană care trăiesc pe teritoriul acestei ţări a ajuns la aproape 11 milioane”, ceea ce, în procente, reprezintă aproape 13 la sută, sau, mai sugestiv, că fiecare a 8-a persoană care trăieşte acolo nu are cetăţenia statului german!

Ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, prognozele nu sunt deloc roz (cel puţin din punctul de vedere „naţionalist”): este de aşteptat ca procentul musulmanilor din ţara cu pricina să ajungă, până în 2050, la 20 la sută, dacă va continua scenariul unei imigrări tot mai ridicate.

Dacă mai introducem în ecuaţie şi gradul natalităţii, foarte diferit între germani şi non-germani, atunci prognoza devine de-a dreptul halucinantă : ar fi posibil ca, în decurs de patru decenii de acum încolo, nemţii să reprezinte, în propria ţară, o minoritate !

În fine, până la urmă, veţi spune, asta e problema germanilor şi e în mâinile lor să o rezolve sau ba. Nu e chiar aşa, mai multe ţări din Europa confruntându-se cu acest fenomen, care nu face altceva decât să contabilizeze roadele unei politici considerate de către unii analişti drept prea permisivă. Într-un fel, istoria se repetă, dar cu datele fundamental schimbate, colonizărilor făcute cu forţa de către europeni altădată în lumea largă răspunzându-i-se astăzi cu un soi de „colonizare” a bătrânului (şi poate obositului, tot mai lipsit de forţă şi prospeţime) continent, de această dată, dintr-un punct de vedere, cu acceptul & complicitatea reprezentanţilor celor „colonizaţi”; mă refer, desigur, la politicieni...

Dar nu acest registru m-a determinat să afirm că „nici nemţii nu mai sunt ce au fost”. Ci acela care se referă la o calitate, pe care o credeam, până nu demult, definitorie pentru germani: corectitudinea.

Am fost, de două ori cu maşina prin Germania, în 90 şi 91. Prima dată am fost afectat de zisa corectitudine. Era prin centrul Berlinului, unde parcasem autoturismul (pe care se aflau afişe, în mai multe limbi, ce îndemnau la solidaritate şi solicitau ajutor pentru români, tocmai ieşiţi dintr-o revoluţue) pe o stradă prin centru. Când ne-am întors, după vreo două ore, maşina nu mai era acolo. În schimbul recuperării ei, a trebuit să plătim o amendă usturătoare şi am învăţat lecţia că, în Germania, legile trebuie respectate. A doua oară, pe la miezul nopţii, mă aflam, ca pieton, într-o mare intersecţie din Munchen. Nu era trafic. Din stânga venea o maşină, care ar fi putut să profite şi să treacă. Nu a făcut-o, ci a aşteptat culoarea care îi permitea. Am mai învăţat o lecţie: că nemţii respectă legile, indiferent de circumstanţe.

Au trecut anii. În această vară, două persoane foarte dragi mie traversau, pe zebră şi verde!!!, o intersecţie din Berlin. O maşină, la volanul căreia se afla o nemţoaică, i-a luat din plin. Nu mai povestesc ce chinuri au urmat şi urmează. De aici afirmaţia din titlu - să fie păcatul meu dacă generalizez, să dea Domnul să fie doar o excepţie. Şi constatarea că toată lumea e în schimbare. Dar şi întrebările dacă această schimbare este în bine şi ce modele ne mai rămân de urmat...