Noua conducere U.E. – o nouă direcţie?

 Dorian OBREJA

Mai întâi de toate, trebuie subliniat că, potrivit înţelegerilor şi tratatelor convenite şi semnate de către statele membre ale Uniunii Europene, această entitate are nu mai puţin de trei şefi (probabil din dorinţa de a mulţumi cât mai multe partide, cât mai multe ţări, căci orgoliile sunt prezente, ba chiar precumpănitoare şi la acest nivel, sau mai ales la acesta...).

Avem de a face, mai întâi, cu preşedintele Parlamentului European, care asigură, printre altele, desfăşurarea corespunzătoare a lucrărilor legislativului, pe care îl monitorizează şi reprezintă în chestiuni juridice şi relaţii internaţionale şi, demn de reţinut, îşi dă (sau nu!) acordul final în ceea ce priveşte bugetul UE. La acest capitol situaţia s-a clarificat ceva mai repede şi mai lin, iar funcţia va fi deţinută, în următorii doi ani şi jumătate, de către David Maria Sassoli, reprezentant al Partidului Socialiştilor Europeni, politician şi jurnalist (!) italian.

Lupte înverşunate, runde interminabile şi în nenumărate rânduri amânate sau suspendate s-au dus şi parcă încă nu sunt terminate pentru celelalte două funcţii importante. Este vorba de preşedintele Consiliului European (post ocupat până în luna decembrie a.c. de către Donald Tusk, al cărui succesor este ales de şefii de state/guverne ai ţărilor membre UE), şi de preşedintele Comisiei Europene -funcţie deţinută de către Jean Claude Junker, al cărui urmaş este propus tot de şefii de state/guverne ai ţărilor membre UE, dar, atenţie, cu aprobarea legislativului european.

Succesorul desemnat pentru Donald Tusk este, cel puţin până în momentul de faţă, premierul Belgiei, Charles Michel, ce face parte dintr-un nou grup europarlamentar, sugestiv intitulat „Renew Europe”.

Pentru cea de a doua funcţie, cel „mai în cărţi” părea a fi olandezul Frans Timmermans, reprezentând tot zona socialistă, mai ales că era sprijinit de către o o forţă căreia, până nu demult, nu prea îndrăznea nimeni să i se opună, şi anume Angela Merkel, cancelarul Germaniei. Dar lucrurile s-au schimbat, mai ales odată cu retragerea din cursă a candidatului popularilor europeni, Manfred Weber, în favoarea Ursulei von der Leyen, reprezentând acelaşi partid, crescută, ca politician, tot sub aripa Angelei Merkel.

Dacă unele dintre nominalizări încă nu pot fi considerate ca „bătute în cuie” se datorează diferitelor interese şi incertitudini. Chiar Donald Tusk mărturisea a se întreba dacă legislativul va aproba aceste nominalizări la momentul cuvenit. În schimb, acelaşi Donald Tusk şi-a exprimat încrederea că noua conducere a UE (când va fi în formulă completă), nu va schimba direcţia impusă de cea de până acum, începând cu chestiunea delicată a Brexit-ului şi terminând cu alte probleme încă nerezolvate,

Interminabilele runde de negocieri şi răsturnări de situaţii nu aveau cum să facă bine imaginii UE. Cel mai elocvent în această privinţă a fost Emmanuel Macron, preşedintele Franţei, care nu doar că a afirmat „lăsăm o impresie foarte proastă a Consiliului şi a Europei”, adăugând, în deplină cunoştinţă de cauză, că eşecurile şi tărăgănările s-au datorat „diviziunilor politice şi celor geografice”, care au transformat şefii de stat şi de guvern în „captivi ai unor interese şi chiar constrângeri politice, ceea ce contravine tratatelor noastre”.

Când un asemenea comentariu critic vine de la un asemenea nivel, e greu să mai adaugi ceva...