Om fi noi boschetari, da' chiar aşa?

Dimensiune font:

| 02-05-2013 05:00

Replica îi aparţine unui muncitor de la Salubris care a sărbătorit ziua de 1 Mai prin muncă. Frumos, ar spune unii, fraierul de el, ar şuiera printre dinţii ocupaţi cu o scobitoare cei care şi-au făcut de cap prin păduri, pe la grătare, stropite cu bere şi însoţite de manele la maxim.

Omul nostru, alături de alţi confraţi de suferinţă, peticea de zor cu asfalt o străduţă pe care trec zilnic în drum către redacţie şi pe care îmi termin rodajul la o pereche de papuci în câţiva metri. Misiunea lor nu era cine ştie ce – aveau de acoperit cu bitum fierbinte câteva gropşoare, cărora muncitorul cu vestă verde-reflectorizant încerca să le ofere şi un face lift. Omul era deranjat că niciunul dintre cei care lopătau alături de el nu respecta simetria schiţei propuse de el. Unul făcea petice triunghiulare, altul rotunde, pe când el le propusese pătrate. „Că aşa-i frumos, că-i 1 Mai şi-i sărbătoare”. „Om fi noi boschetari, da' chiar aşa? Ne batem jos de pietoni şi de patrimoniu?”. Recunosc că m-am abţinut cu greu să nu pufnesc în râs. Atâta filosofie de stradă şi simţ civic n-am mai întâlnit demult. Oricum le vedeam la tot mai puţini oameni, dar se pare că dispăruseră de tot. Noroc cu muncitorul de la Salubris, care mi-a arătat că mai sunt şi oameni de bine cărora le pasă de ce se întâmplă printr-un Iaşi în care poţi trăi doar dacă eşti zburătoare.

Să tot fie vreun an de când mă rog zi de zi să-mi crească aripi fiind doar în zbor mai poţi ajunge acolo unde ai nevoie. Pe jos este o adevărată aventură să circuli – dacă nu cazi în gropi eşti nevoit să escaladezi tot felul de punţi ridicate peste craterele scobite pentru a face loc altor gropi în care fie se vor monta conducte de apă, fie se toarnă fundaţii pentru diferite construcţii. Dacă prinzi o porţiune cât de cât accesibilă, îţi rupi picioarele în pietrişul care fie n-a fost înlăturat, fie s-a iţit după ce straturile de asfalt turnate cândva s-au cojit unul câte unul. Aşa se întâmplă pe strada mea, o arteră importantă a urbei, peticită numai când vin musafiri cu ştaif la Iaşi. Şi cum ei sunt rari, strada rămâne aşa cum a fost de când s-a turnat primul asfalt. Multe zone sunt închise, pe altele când se lucrează, când nu, maşinile circulă după cum le permite spaţiul ori semnul agentului de circulaţie care, apropo, m-ar bine s-ar recalifica în şofer ca să priceapă cât de mult încurcă toată circulaţia. Şi uite aşa fac păcate în Săptămâna Patimilor şi-i bodogănesc şi pe muncitorii care lucrează puţin şi prost, şi pe şefii lor, care au gândit cu mintea altora când s-au gândit să repare tot Iaşul deodată de-am ajuns să-mi doresc să-mi crească aripi, ca să pot zbura.

Simţul artistic al muncitorului de la Salubris mi-a reamintit ce lipseşte celor care au scobit tot Iaşul – viziunea, planificarea, organizarea. Sau dacă le au, ar trebui să ni le prezinte şi nouă, ca să pricepem şi de ce trebuie să ne chinuim atât de mult, dar şi să aflăm când ni se va mântui suferinţa. Poate aşa aflu şi când se vor asfalta trotuarele de pe Eternitate sau măcar data următoarei vizite a vreunui ştab, când se vor petici găurile de pe traseul spre aeroport.

Acum ne poți urmări și pe FACEBOOK