Protestez, dar nu votez – un principiu nociv pentru societatea românească (I)

Dorian OBREJA

Sfârşitul săptămânii trecute a fost marcat, din punct de vedere meteo, de temperaturi suportabile şi normale pentru această perioadă a anului. Din punct de vedere politico-social, însă, s-au înregistrat situaţii aflate sub semnul codurilor portocaliu şi chiar roşu!

La Bucureşti, precum şi în multe alte oraşe din ţară, zeci de mii de oameni au ieşit în stradă şi au protestat. Sloganele cele mai des auzite pe parcursul acestor manifestări au fost „Hoţii” şi „Demisia” (cea a Guvernului, n.m., D.O.), iar obiectivul major clamat de către cei mai mulţi participanţi la proteste au fost dizolvarea actualului legislativ şi convocarea de alegeri anticipate pentru constituirea unui nou Parlament, în măsură – consideră organizatorii şi participanţii, să repretinte într-un mod mai adecvat actualele simpatii şi susţineri politice.

Nu au lipsit, din păcate, mai ales vineri, violenţele. Puse, după sursa declaraţiilor, fie în seama celor aflaţi la putere şi a organelor de ordine, fie în cârca unora dintre protestatari. Clasa politică nu a întârziat în tentativa de a-şi trage spuza pe turta proprie: astfel, ministrul de Interne a afirmat că „intervenţia în forţă a fost justificată”, iar formaţiunea politică din care provine, PSD, a solicitat preşedintelui Iohannis „să-şi ceară scuze pentru afirmaţiile sale iresponsabile la adresa Jandarmeriei”, liderul partidului în discuţie chiar acuzând că locatarul principal de la Cotroceni ar fi „sponsorul politic al violenţei”; toate acestea, după ce personajul aflat îm fruntea instituţiei prezidenţiale spusese că el „condamnă ferm intervenţia brutală a Jandarmeriei” şi ceruse urgent explicaţii din partea ministrului de Interne, multe alte voci reprezentând partidele neaflate la putere raliindu-se acestei poziţii. În sinteză, putem spune că puterea şi opoziţia s-au acuzat reciproc de violenţe. Urmând acest fir logic, e cu neputinţă să nu ajungem, din nou, la adevărul că, atunci când doi se ceartă, există un al treilea care pierde. Şi problema este că acest al treilea înseamnă întreaga societate românească, pe de o parte divizată (în susţinători ai puterii, simpatizanţi ai opoziţiei, dar şi foarte mulţi indiferenţi şi paisivi), iar pe de altă parte, cu o imagine din ce în ce mai şifonată şi mai impredictibilă pentru alte ţări, UE în ansamblu şi SUA, însă, agravând şi mai mult lucrurile, pentru cei care (încă) mai investesc în România sau ar avea intenţia să o facă. Presa străină deja a consemnat şi comentat desfăşurarea evenimentelor şi concluziile ei ar trebui să îngrijoreze întreaga clasă politică românească. Numai că acest lucru nu se întâmplă, nici nu se va întâmpla, în loc de asta fiind previzibile, mai degrabă, o escaladare a tensiunilor, protestelor şi, important, a consecinţelor acestora.

Dincolo de chestiuni punctuale şi de detaliu privind protestele de la finele săptămânii trecute, două întrebări se cer a fi puse şi, mai ales, a obţine răspunsuri: 1. cum de s-a ajuns aici? şi 2. ce se poate face pentru revenirea la normalitate? Voi încerca să formulez posibile răspunsuri în rândurile de mâine...