Stingeţi lumina, înfloresc zarzării!

Haideţi, încercaţi, o oră pe an, nu e mult! Nu e nici destul, dar e ceva! O oră pe an, în care să nu mai vezi mizeria de pe străzi ar putea fi o binecuvântare, dar să aveţi mare grijă la geantă, la portofel, la creştet... Oricum, o oră pe an pentru a sărbători Pământul nu e mult! Doar că e ca şi cum ţi-ai pune nişte mărgele frumoase la un capot. Planeta Albastră este sufocată, iar noi suntem îndemnaţi să stingem lumina. Deseară, de la opt şi jumătate.
Generaţia mea a avut o copilărie foarte ecologică. Prin anii '80, nici nu trebuia să ne deranjăm să stingem lumina. Se stingea automat! Iar nouă nu ne trecea prin minte să protestăm. Ne adunam, o gaşcă, în faţa blocului şi găseam, din te miri ce, motive de râs. Jucam „pietricica”, „raţele şi vânătorii” şi „rişca” sau făceam cazemate din zăpadă sau naiba ştie ce făceam, că parcă nici nu observam că „se lua lumina”. Nu demult, după prima pană de curent pe care fiică-mea a conştientizat-o, m-a sunat la serviciu să mă întrebe: ea pe cine să dea în judecată? Cine a întrerupt, totuşi, lumina, fără să se gândească la bieţii copii care se uitau la serialul preferat? „Îţi dai seama ce se putea întâmpla dacă nu mai aveam nici baterie la laptop?”. În replică, aş fi vrut să-i povestesc ceva mai „hard” decât copilăria mea. Păstrez, cred eu, intacte, istorisirile mamei, care învăţa la lampă şi îşi apreta uniforma cu făină de grâu... Dar nu cred că fiică-mea poate înţelege care e treaba cu gazul lampant şi apretul sută la sută natural, după ce a trecut prin epoci sugestiv denumite: Barbie, Hannah Montana, Hello Kitty, Violetta sau, pur şi simplu, Zara.
... Erau, apoi, câteva zile pe an în care duceam la şcoală maculatură. Nu că aveam noi vreo genă „eco”, dar ne aştepta profesorul de serviciu la intrare şi ne întorcea din drum dacă veneam fără „tribut”. Iar dacă era vreunul din „ăia răi” - parcă lor le venea rândul mai des! - şi mai aveai şi stofă de comentator, îţi luai şi câteva în scăfârlie. Târâiam din greu câte un teanc de caiete legate cu sfoară, iar azi mă întreb unde mi-a dispărut oracolul dintr-a V-a şi de ce nu mai am niciun exemplar din „Scînteia” (musai cu „î”), la care tata se abona ca să primească şi „Gazeta Sporturilor”. Uite, de-aia, că am salvat câţiva copaci la viaţa mea!
Altădată, colecta era centrată pe sticle şi borcane. Să vezi atunci misiune imposibilă şi clinchete pe drum! Pentru că, oricât ar părea de ciudat acum, părinţii noştri nu ne duceau cu maşina la şcoală – o bilă „eco” în plus pentru generaţia noastră. Uneori, chiar îmi vine să le strig picilor ăstora care coboară din bolid direct pe terenul de sport al şcolii: „Măi, băieţaşi, voi ştiţi cât am suferit eu ca să vă las vouă la dispoziţie planeta curată?!” Aiurea, tata nici nu a avut vreodată maşină! Dar îmi place aşa de mult cum sună...
Şi mai este şi povestea cu mâncarea „eco” de pe vremea lui Ceauşescu, dar pe asta chiar nu vreau să v-o (mai) spun, că-mi stric toată „Sărbătoarea Pământului”. Şi nu de alta, dar eu chiar vreau să sărbătoresc astăzi! Pentru că înfloresc zarzării!