Un „mulţumesc” în aşteptare

 O idee nu tocmai nouă în Europa, care a început să prindă teren şi în România, este „cafeaua în aşteptare/ suspended coffee”. Sau, mai curând, „caffe sospeso”, pentru că „sâmburele” acestei nebunii frumoase ar fi încolţit în Italia, la Napoli, dar a rămas anonim şi... nedatat, precum vechile cărţi poştale pe care le găsim la buchinişti. „Cafeaua în aşteptare” este un proiect social - un act de caritate, în fond -, care oferă posibilitatea celor cu o situaţie financiară precară să se bucure de o cafea în mod gratuit. Astfel, clienţii unui local pot plăti o cafea în avans, pe care nu o vor bea, iar aceasta va fi cafeaua rămasă „în suspendare”, până când va fi cerută de cineva care şi-o doreşte, dar nu şi-o permite. Afilierea cafenelelor la acest demers este anunţată la intrarea în local printr-un sticker.
Şi cum curentul a devenit repede unul „trendy”, s-a extins, în modul cel mai fericit cu putinţă, şi în zona teatrală. Startul l-a dat Moldova, Teatrul „Bacovia” de la Bacău fiind cel care a adoptat, în premieră în România, „biletul în aşteptare”, invocând de această dată modelul cultural francez. A urmat Teatrul pentru Copii şi Tineret „Vasilache” din Botoşani, iar apoi vestea s-a dus până la Braşov, unde Teatrul Particular a anunţat deja preluarea modelului băcăuan şi cred că lucrurile nu se vor opri aici.
Am auzit adesea sintagma „Hai, dai şi tu o cafea?”, dar împătimiţii de teatru nu ar îndrăzni să se invite astfel la un spectacol, oricând de mult şi-ar dori să îl vadă. În România, „biletele în aşteptare” ar putea avea chiar mai multă popularitate decât conceptul original, „caffe sospeso”. Aproximativ 30 de cafenele sau restaurante din România au adoptat stickerele reprezentând o ceaşcă jumătate verde, jumătate maron. Reprezentaţii acestora spun însă că sunt mai mulţi cei care plătesc o cafea în aşteptare, decât cei care o cer.
Bunicul avea o vorbă: „Cine nu primeşte, nu ştie să mulţumească”! Nu vă gândiţi la mită/ şpagă/ favoruri clientelare! Este vorba de aprecierea unei bune intenţii, despre a şti să spui „mulţumesc”, atunci când gestul cuiva este complet dezinteresat. În condiţii normale, oamenii au nevoie de un detector de „gesturi dezinteresate”. Îmi stăruie în minte o întâmplare cu o boboacă, pe care am găsit-o plângând pe lângă secretariatul Universităţii, pentru că nu ştia cum să-şi găsească locul ce-i fusese repartizat la cazare. După ce am ajutat-o să care o geantă imensă, căutând căminul, şi am predat-o în faţa uşii, m-a întrebat ce vreau să-mi dea. Când mi-a văzut privirea perplexă a îngăimat: „Atunci, de ce m-ai ajutat?”. „Pentru că pot”, aş fi vrut să-i spun, dar nu mi-am găsit vorbele. La care ea a plusat monumental: „Mi-a pus mama nişte cabanos, dacă vrei ţi-l dau ţie”... Asta chiar m-a supărat foarte tare şi am plecat lăsând-o acolo, bătând la uşă. Aş fi primit, într-adevăr, bucuroasă, un „mulţumesc”!
Poate că lumea se mai schimbă şi pe alocuri chiar stă în puterea noastră să o facem mai frumoasă. Cel puţin dacă e vorba de cafea şi bilete la teatru „suspendate”, lucrurile sunt mult mai limpezi, pentru că „sospeso” presupune extrem de multă discreţie. E sigur că nu veţi fi trecut strada cu forţa o bătrânică la fel ca aceea din bancul cu neaoşul Bulă.