„Mă rog pentru toți elevii mei, mai mari sau mai mici. Să fie sănătoși, împliniți si să nu uite să fie OAMENI”

 Dialog cu prof. înv. Corina Teșcu, de la Școala Gimnazială „Titu Maiorescu”, coordonatorul proiectului „Educație prin turism”, care reunește copii din 23 de școli, din mai multe județe ale țării

- Cum vă influențează pasiunile personale experiența în predare și relația cu elevii?

- Mă consider norocoasă. Din mai multe puncte de vedere. Întâi de toate pentru că cea mai veche și mai profundă pasiune a mea este să fiu învățătoare. S-a potrivit perfect, nu? Apoi vin cele multe lucruri pe care imi place să le fac și cred că toate mi-au fost de folos. Îmi place să citesc, spre exemplu. Nu aș putea să le cer copiilor să o facă dacă nu aș fi gustat din bucuria lecturii, căci relația mea cu ei se bazează pe sinceritate. Îmi place lucrul de mână: brodat, cusut, croșetat, împletit, nu contează. E bine să fii îndemânatic, căci îi câștigi necondiționat atunci când văd cu ochii lor cum din mâinile tale ies lucruri frumoase și își doresc și ei să facă asta. Îmi place să cânt și asta mi-a fost de mare folos, pentru că oricâte gadgeturi am avea la dispoziție, emoția pe care o creezi când scoți chitara de după catedră este indescriptibilă. Și îi faci să își dorească și ei chitară, ori alt instrument, își doresc muzică în viața lor. Cred că de la toate seriile am copii care cântă la chitară (mult mai bine decât mine). Îmi place să desenez. Nu sunt chiar vreo pictoriță, dar mă descurc. Mi-a fost de mare folos, pentru că i-am putut îndruma pe ei, dar și pentru că mi-am putut pregăti singură materialele didactice. Înainte de Internet cam așa stăteau lucrurile. Îți trebuie planșă? Ia și desenează! Îmi place să scriu: proză, poezie, teatru... copiii mei scriu și ei și scriu bine. Îmi place să călătoresc, iar asta a dus la nașterea proiectului meu de suflet, Educație prin turism, în care am reușit să adun copii din 23 de școli, din mai multe județe ale țării, din tot felul de medii. S-au creat parteneriate valoroase, prietenii frumoase și durabile. Și toate acestea ca să simtă și copiii bucuria de a vedea lucruri noi, de a învăța despre toate dincolo de zidurile școlii. Mi-a plăcut mereu să încerc lucruri noi. Unele chiar au dat roade.

- Care sunt cele mai mari schimbări pe care le-ați observat în sistemul educațional de-a lungul carierei dvs. și cum v-ați adaptat la acestea?

- Schimbări? Întreaga mea carieră a fost dirijată de schimbările mult prea dese. Am intrat la catedră în 1988. În 1989 a fost Revoluția. Imediat după aceea a început Reforma în învățământ. Eram sincer entuziasmată de schimbările pe care le propunea atunci cabinetul Marga. Vedeam cu ochii minții „școala ca afară” și chiar credeam în transformarea radicală a sistemului. După atâția ani pot concluziona că „marea schimbare ” nu a prea urmat traseul așteptat. S-a transformat într-un tsunami de măsuri haotice, unde victime am fost noi toți, elevi, profesori, părinți, întreaga societate. Nu vreau să aprofundez discuția pe teme cu iz politic, dar nu e prea roz situația: vrem rezultate după modelul finlandez, dar în școli după modelul țărilor subdezvoltate. Nu pare posibil să înveți înotul fără apă.

Un prag cu adevărat serios, o schimbare care ne-a răvășit pe toți, a fost lucrul online din perioada pandemiei. M-am obișnuit relativ repede, deși la cei mici (aveam clasa pregătitoare, apoi clasa I) este esențial să îi ai aproape, să te simtă, să existe conexiunea directă... Dar ne-am apucat de treabă, că nu am avut de ales. Am profitat de aplicațiile care au apărut în număr mare, site-uri care ofereau resurse foarte valoroase (multe dintre ele destul de valoroase și ca preț), am alocat mult timp pregătirii pentru ore, căci eram din nou debutantă. A mers până la urmă, din punct de vedere cognitiv, dar am pierdut din punct de vedere social foarte mult. Îmi amintesc prima zi de școală din clasa I. Nu s-a permis organizarea festivă în școală din cauza restricțiilor. Așa că am organizat în Grădina Botanică. Aer liber, măști, distanțare... nu am încălcat nicio regulă. Gândisem o activitate complexă: cu vizitare, cu informații noi, cu cântec, cu vânătoare de comori, cu de toate, să le placă piticilor. Dar aflu că îmi vine în clasă o fetiță nouă, de la București, și îmi băteam capul cum să fac să o prezint frumos colegilor, astfel încât integrarea să fie cât mai rapidă și mai facilă. Ei, am avut surpriza tristă că nici ceilalți nu se mai cunoșteau între ei, deși fuseseră colegi un an de zile. Am conștientizat profund atunci implicațiile pe care izolarea le are asupra copiilor. Așa că am plusat cu tot felul de activități extrașcolare ca să recuperăm. Și așa a devenit această generație, seria cu care am făcut cele mai multe excursii, în ciuda pandemiei.

- Ce strategii folosiți pentru a încuraja și a inspira încrederea și autodepășirea la elevi?

- Începe întotdeauna în prima zi de pregătitoare această acțiune de stimulare a motivației și a autodeterminării, când le prezint mascota clasei, o albinuță pe nume Fifi. Paralela între clasa noastră și un stup, unde toată lumea muncește și este responsabilă, a funcționat mereu. Apoi, învățându-i să se autoevalueze corect. Asta se întâmplă dacă sunt evaluați constant și obiectiv. Nu sunt adepta prea multor laude (doar pe motiv că trebuie încurajați), a aplauzelor nejustificate, a invaziei de diplome și de trofee strălucitoare pentru absolut orice. Copiii își pierd reperele la fel ca atunci când nimeni nu apreciază (poate din cauză că nu observă) efortul pe care l-a depus. Rezultatul final nu este perfect? Înseamnă că nu e bine ce ai făcut și gata! Nu! Este extrem de important să evaluăm și pașii intermediari și progresul pe parcurs. Toarte războaiele mari sunt formate din bătălii mici. Nu e ușor! E nevoie de atenție permanentă, de o stare continuă de alertă, să nu cumva să ratezi vreo ocazie ce poate fi fructificată, căci există riscul de-a pierde vreun pui pe drum. Aici are un rol primordial și colaborarea cu familia. Stai de vorbă cu părinții despre ceea ce face copilul acasă și la școală, despre reacțiile sale la diverși stimuli, despre trăirile sale, pui informațiile cap la cap și îți poți contura o idee despre ceea ce ai de făcut mai departe. Nu este suficient să îl observi doar în clasă. Informația este incompletă. Și iarăși revin la importanța educației outdoor. Vei descoperi acolo, când inhibițiile dispar, niște copii diferiți. Mie mi se par mai luminoși.

- Cum gestionați și încurajați diversitatea în sala de clasă, luând în considerare ultima generație de elevi pe care îi îndrumați?

- Iubesc diversitatea! Mi se pare fantastic faptul că suntem diferiți și, personal, nu am iubit niciodată niciun fel de „pat al lui Procust”. Încurajez diversitatea permițându-le să se exprime, fiecare în felul său: prin desen, prin muzică, prin scris... Lucrăm foarte multe proiecte în echipă și au astfel posibilitatea să își împartă rolurile în cadrul grupei. Nu poți atunci să nu remarci ce bine este să ai în echipă și matematician și poet sau desenator, să ai în grup „vocea” persuasivă care poate mereu susține un punct de vedere, să ai „sensibilul” care reușește să strecoare emoția, să-l ai alături pe cel cu reale calități de leader, pe cel împăciuitor care face ca lucrurile să se desfășoare în tihnă... E bună diversitatea și copiii trebuie învățați să o aprecieze, să fie toleranți și deschiși. Vor învăța acest lucru doar dacă sunt puși în situații reale. Altfel vor alege să nu iasă din zona lor de confort, să relaționeze doar cu cei cu care au pasiuni și interese comune sau cu „popularii” (asta fiind cel mai trist).

- Care sunt cele mai mari provocări cu care vă confruntați în educarea pe penultima generație de copii și cum le depășiți?

- Voi enumera câteva provocări: o stare generalizată de autosuficiență și mulțumire de sine, care nu face deloc bine progresului, generată de aprecierile obținute mult prea facil din fragedă pruncie: ridică puștiul un deget și toată lumea aplaudă de parcă ar fi obținut premiul Nobel. O oarecare tendință de a fi superficiali, de a nu aprofunda nimic la modul serios. Aici e de vină ușurința cu care obțin informația. Nu mai sunt nevoiți să asude prin biblioteci sau să caute la infinit într-o bibliografie stufoasă. Totul e la un clic distanță. „Aplecarea spre sclipici”, cum îi spun eu tendinței de a judeca după copertă și nu după conținut. Nici nu te poți aștepta la altceva, când modelul societății este de așa natură. Aș putea adăuga și lipsa de empatie, fără a generaliza. Dar o observ cu tristețe din ce în ce mai des. Aș putea să mai enumăr, dar nu vreau să o fac, pentru că nu ne mai rămâne loc pentru lucrurile minunate. Și sunt destule: sunt foarte creativi, realizează conexiuni complet neașteptate încă de la vârste foarte mici, sunt extrem de receptivi la nou, sunt curioși, ceea ce este minunat, au o viteză de reacție extrem de ridicată și extrem de utilă în secolul vitezei, au simțul umorului, sunt talentați și lista poate continua. Cum depășesc provocările de mai sus? Fructificând la maxim lucrurile minunate de mai jos.

- Cum vedeți rolul educației în pregătirea tinerilor pentru viitor, având în vedere evoluțiile tehnologice și sociale din zilele noastre?

- Rolul educației a fost și va rămâne întotdeauna unul hotărâtor pentru umanitate. Asta nu se schimbă. Este poate mai mult nevoie. Dacă luăm în considerare dezvoltarea tehnologiei, clar trebuie să ținem pasul. Pentru asta e nevoie de educație. Avalanșa de informații are nevoie de un filtru și aceea este educația, în sensul ei larg, desigur. Piața forței de muncă este mai degrabă avidă de intelectuali, de oameni pregătiți, de specialiști. E clar rolul educației. Dacă vorbim de transformări din punct de vedere social, aici rolul școlii cred că s-a multiplicat, căci oamenii nu mai au timp. Departe de mine gândul de a blama sau judeca pe cineva, dar cred că în majoritatea familiilor nu mai există timpul acela de pace și de tihnă. Cina în familie, spre exemplu, care altădată era sacră, acum a devenit opțională sau foarte rară. Puținul timp petrecut împreună nu mai permite solidificarea relațiilor, iar copilul simte că își pierde „baza de siguranță”.

- Cum vă implicați în comunitatea școlară și cum credeți că acest lucru influențează succesul elevilor?

- Cu tot sufletul! Făcând ce fac de-o viață. Făcându-mi datoria zi de zi în sala de clasă, fiind entuziastă, bucurându-mă de fiecare activitate cot la cot cu ei, străduindu-mă să fac lucrurile cât mai bine. Bunicul meu spunea: „Când faci o treabă, apăi fă-o așa să nu trebuiască s-o mai facă unul după tine!”. Asta încerc să le transmit și copiilor mei. E esența profesionalismului, nu?

- Ce valori și principii ghidau acțiunile dvs. în calitate de educator, și cum le transmiteți elevilor pentru a-i încuraja în dezvoltarea personală și academică?

- Valorile și principiile sunt aceleași care vin de la bunici: să fii om bun, să ai credință, să fii cinstit, să fii serios în tot ceea ce faci, să tratezi pe toată lumea cu respect, să-ți iubești aproapele. Restul vin de la sine! încerc le transmit elevilor mei aceste valori întâi de toate prin exemplu personal. Apoi am grijă să utilizez experiența lor de viață și situațiile reale de la clasă ca să poată înțelege nevoia de valori și de principii. Firește că este necesară o bună colaborare cu familia, de unitate în acțiuni între școală și familie.

- Care sunt aspectele cele mai satisfăcătoare ale carierei dvs. în educație și cum vă mențineți pasiunea și angajamentul pe parcursul anilor?

- Ai nespus de multe satisfacții în meseria noastră. Când ți-e mai greu și îți vine să o lași baltă, că sunt și astfel de momente, vine câte un piticot cu ochii mari și te strânge în brațe sau te mângâie pe mână. Sau îți dă o felicitare stângace dar plină de culoare și iubire pe care ți-a desenat-o el în mașină, în drum spre școală. Vorbim, desigur, de satisfacții majore, când îți vezi copiii mari, cu cariere, cu proprii lor copii de mână. Momente în care auzi că nu știu care elev de-al tău e acum medic, profesor sau CEO la vreo companie îți umplu inima de bucurie. Dar cele mai frumoase și care te mențin în formă sunt gesturile de suflet. Când ești invitată la nunta vreo unuia, când e ziua ta și te trezești cu vreo patru generații că au venit să te felicite și ai 100 și ceva de vizitatori, de nu știi la care să te uiți mai întâi și pe cine să strângi în brațe mai iute. Când primești nu știu câte mesaje după ce se afișează rezultatele la bacalaureat, ca să îi spună doamnei ce au făcut. Acestea sunt momentele care te fac să uiți de toate greutățile, de toate neajunsurile, îți încarcă bateriile pentru încă mult timp înainte.

- Ce sfaturi le-ați oferi altor educatori care încep sau sunt în mijlocul unei cariere în domeniul educației, bazându-vă pe experiența dvs. vastă și pe ceea ce ați învățat de-a lungul timpului?

- Celor ce sunt deja la mijlocul carierei le spun doar să nu își lase inima să îmbătrânească. În rest au aflat deja ce au de făcut. Celor care sunt la început le spun ceea ce le repet mereu și studenților /elevilor practicanți: fii profesorul pe care l-ai iubit, cel pe care l-ai respectat ca elev, cel de la care ai învățat cel mai mult, cel în preajma căruia te-ai simțit în siguranță. Dacă vei face asta și elevii tăi te vor iubi, respecta, asculta și urma.

- Cum v-ați ales profesia? Cum a fost prima zi când ați strigat catalogul? Cum a fost prima generația îndrumată? Ce fac acum acei elevi?

- Am mai răspuns la această întrebare unei mici jurnaliste de la Cursul de Jurnalism. Fiind fiică de învățătoare, practic am crescut în școală, înconjurată de materiale didactice, de caiete și lucrări la corectat. A fost dintotdeauna universul meu. Prima dată am declarat la 6 ani că voi fi învățătoare și asta s-a întâmplat. A contribuit la decizia mea și doamna mea învățătoare, care era foarte tânără și drăgălașă. O iubesc și acum și este o plăcere să o revăd de fiecare dată.

Prima zi în care am strigat catalogul nu a fost însă una prea veselă. Mi-am început cariera în școala Casei de Copii, unde fiecare copil avea o poveste tristă ascunsă în suflețelul său, așa că și eu eram tristă alături de ei. Mi-au trebuit vreo două săptămâni să mă adun și să îmi dau seama că ei au nevoie de veselie în viața lor și de oameni puternici, nu de alte lacrimi. Așa că mi-am luat inima în dinți și m-am apucat de treabă. Am stat 8 ani acolo și mi-a plăcut fantastic de mult să lucrez cu ei. Din păcate, nu am ținut legătura după ce am plecat la altă școală, pe ei i-a dus viața cine știe unde, iar atunci nu existau atâtea posibilități de comunicare. Sper însă că sunt bine cu toții și că au găsit liniștea și împlinirea pe care o merită în familiile pe care și le-au format singuri, ca adulți.

De altfel, la fel mă rog pentru absolut toți copiii mei, mai mari sau mai mici. Să fie sănătoși, împliniți si să nu uite să fie OAMENI.