Dreptul tinerilor de a se înșela

Nu am nici cea mai mică îndoială: marele drept al tinerilor de astăzi este acela de a se înșela. Nu-i de mirare că, angajați adesea în dispute pe care optimismul mai mult le încurcă decât le descâlcește, tinerii evită să fie loiali realității.

Am citit cu uimire, zilele trecute, misiva prin care „liderii” studenților înfierau rectorul unei prestigioase universități ieșene pentru păcatul de a extinde teritoriile cunoașterii pe pământul arid din dreapta Prutului. Cuprinși parcă de panica stinsă a pericolului pro-rus, care ni se tot ițește, după sute de ani de disperare, inspiratorii studențimii au tras puternic de funia clopotului care vestește primejdia.

Nu știu ce interes ar avea oligarhii pro-ruși să bage cu de-a sila limba și istoria României în mințile și sufletele etnicilor ruși, dar știu că românii de acolo au mare nevoie de asta. Și  nici măcar nu cred că e nevoie de o consultare publică pentru a putea trece granița cu limba română între coperțile unor cărți!

Râvna cu care unii luptă să așeze câte o școală superioară românească în pridvorul fiecărei cetăți ridicate de Ștefan cel Mare mi se pare admirabilă. Și am convingerea că aspirația aceasta ne va apropia și mai mult, ca neam, că va sfărâma, în cele din urmă, hotarele nedrepte trasate prin inima Moldovei istorice.

M-a durut – dar pe cine n-a durut, oare!? – bucata aceea de sârmă ghimpată înfiptă pe malul Prutului și-i mai simt și astăzi usturimea când mă gândesc la cei care au încălecat-o prin gulagurile disperării pentru unica vină de a fi vorbit în limba mamelor.

Nu, nu există un cinism mai ridicol decât al celor care se urcă pe istoria propriului neam pentru a câștiga firmituri de capital politic. Nimic nu poate fi mai condamnabil, mai lipsit de sens...

O fi izvorât, în mințile fragile ale unor fantasini de turmă pribeagă, înfierarea dragului de țară, dar rutina aceasta e vlăguită deja, poate chiar de lipsa cronică de reacție. Tocmai de aceea unii – cu siguranță cei mai mulți – tac. Și tocmai de aceea aș fi tăcut și eu, dar nu am putut lăsa indiferența să încline balanța nedreptății, cu sprijinul ei tăcut.

Păcatele tinereții le oblojește doar timpul. Pe ale noastre, ale celor care au avut norocul de a pune mâna pe abecedar, pe coarnele plugului și pe armă, pentru a-și apăra țara, nu e nevoie să le mai apere nimeni.

Iar dacă ne căznim încă să căutăm sensul istoriei, încăpățânați că-i putem da unul nou, în numele unei răzbunări nicicând justificată pe deplin, e limpede că nu vom înțelege nimic din ceea ce se întâmplă cu noi.

În fapt, aș prefera mereu să văd – cum spunea, cândva, un gânditor apropiat mie – un tânăr roșind, decât unul palid.

Claudiu PINTILEI