EVE 30: Evenimentul - bucuria mersului la redacție

 

La finele lui februarie 1997, în căutarea unui job, citeam zilnic Evenimentul și mi-a sărit în ochi un anunț în care scria că se organizează selecție pentru redactori colaboratori. Cunoșteam, după semnătură, toată echipa. Îmi doream mult să scriu, așa că am fost la selecție, iar pe 1 martie mi-a apărut primul text în ziar. Pe prima pagină. Ce bucurie! Ce fericire greu de descris! Îl am și acum, într-un album cu poze vechi.
M-a trimis Paul Varodi, șeful secției Social, să scriu despre mărțișoare. Mi-a zis – „Du-te aici, la Unirii, și scrie!”. Habar n-aveam ce trebuie să fac. M-am dus, m-am uitat la mărțișoare, la prețuri, la oameni, la gesturile lor, la zâmbete. Și am scris un text la o „moluscă” (un „calculator” cu un monitor verde, mic, bombat), fără să știu în ce gen jurnalistic se încadrează sau după vreo regulă, ci pur și simplu așa cum mi-au venit cuvintele.
De la acel text a început o perioadă de neuitat la Evenimentul. Vreme de opt ani, am fost, pe rând, redactor colaborator, redactor și șef de secție. Am scris știri, reportaje, materiale de sinteză, interviuri. Am râs, am plâns, am avut bucurii, necazuri, am trăit din tot sufletul, am câștigat prieteni de care mi-e tare dor.
După Evenimentul, am lucrat în mai multe redacții, la București, cele mai multe dintre ele foarte moderne, coporatiste, uriașe în dimensiuni, pline de celebrități. Nicăieri însă nu am avut bucuria mersului la redacție ca la Iași, la Evenimentul. Acolo unde oamenii, vorba domnului șef (așa cum îi spuneam noi directorului), nu veneau la serviciu, și nici la birou, ci la redacție. Cumva, nu știu cum, echipa reușea să te atragă, să te simți acasă la redacție. Da, erau termene-limită stresante, exista și un volum de muncă mare, dar se râdea mult, se sudau prietenii pe viață.  
În ziua în care am ajuns ca eu să fiu cea care redactează anunțul pentru organizarea selecției de colaboratori, am întrebat: „Și cum îi aleg, domnu’ șef? Ce probe să dea copiii ăștia?”. „Doar să aibă privirea limpede!” – mi-a răspuns, zâmbind cu ochii.
Da, toți oamenii de la Evenimentul au și au avut privirea limpede. Ancorați în realitate, sufletiști, modești, dornici să învețe și gata să te învețe.
Pe mine m-a învățat Adrian Eșanu, care mă dădăcea zilnic ce și cum să fac „pe teren” (pentru cei mai tineri în jurnalism – adică mergeam fizic, zi de zi, la Primărie și Prefectură, după știri), îmi corecta și edita fiecare text, cu răbdare și talent. Pe alții, tot neștiutori, cum eram și eu, i-a învățat altcineva. Pentru că la Evenimentul erai primit „de pe stradă”, fără să ți se ceară experiență. Dimpotrivă, dacă mai lucrasei la alt cotidian, nu erai avantajat.
Prin strategia asta, mie, Evenimentul mi-a oferit o șansă uriașă. O ușă deschisă, pe care am intrat încrezătoare, mândră că am reușit prin propriile mele forțe. Nu cred că mai există astăzi redacție de ziar care să ofere o asemenea fabuloasă oportunitate.
Și mi-a mai oferit ceva, ce nu poate fi uitat vreodată – prietenii frumoase, colegi de nota 10, șefi memorabili, amintiri de neșters. Mi-e foarte dor de absolut toți și, dacă m-aș putea reîntoarce în timp, aceea ar fi perioada pe care aș alege-o să o trăiesc din nou.

Felicia NICULAE TRĂISTARU