5 mistere fascinante pe care anticii ni le-au lăsat moștenire

 Simboluri. Suluri. Ruine. Generațiile de mult apuse ne-au lăsat nenumărate indicii de neînțeles, legende criptice și obiecte îngropate în locuri inaccesibile.

Oricât am ști despre lume și indiferent câte enigme am descifra, vor descoperi mereu lucruri pe care nu le vom putea înțelege. Toate aceste pete albe ne fac să ne întrebăm ce altceva ar mai fi de descoperit.

Ar putea fi vorba de „noi” tehnologii ancestrale sau chiar de civilizații întregi despre care astăzi nu avem habar. Dacă vom reuși să potrivim în marele puzzle al istoriei ceea ce deja știm, poate că aceste vestigii vor schimba felul în care înțelegem lumea.

Așadar, să aruncăm o privire asupra unora dintre cele mai bizare urme lăsate pe pământ de strămoșii noștri.

Întinzându-se cronologic până în mileniul III î.e.n., Lista Regilor reprezintă o înșiruire de nume de lideri, dinastii, locuri și perioade petrecute la putere.

Până aici, nimic misterios. Totuși, lista continuă cu detalii care o fac unul dintre cele mai interesante vestigii antice.

Lista Regilor încorporează și nume de demnitari dinainte de legendarul potop, personaje care au domnit zeci de mii de ani. Din acest motiv, datele care se întind dincolo de mileniul III sunt considerate mitologice. 

Iată, de pildă, un extras din Lista Regilor:

„După ce regii au coborât din cer, locul de domnie a fost la Eridug. La Eridug, Alulim a devenit rege; a domnit 28.800 de ani.”

Textul continuă:

„Alalngar a domnit 36.000 de ani. Apoi, Eridug a căzut și tronul s-a mutat la Bad-tibira.”

Au urmat la putere personaje pe lângă care Matusalem pare să fi avut o moarte prematură:

„En-men-lu-ana – 43.200 ani. En-men-gal-ana – 28.800 de ani. Dumuzid-păstorul – 36.000 de ani.”

Este lesne de înțeles de ce Lista Regilor este considerată mitologică. Unii teoreticieni consideră că această listă este dovada că poveștile din Vechiul Testament erau adevărate sau că regii enumerați erau, de fapt, zei sau semizei.

Cercetând din avion sau din satelit partea de vest a Boliviei, putem observa un tipar format din câteva mii de linii uriașe, gravate în pământ.

Descoperite în 1932 de Aimé Felix Tschiffely, Liniile Sajama, late de până la trei metri fiecare, se întretaie într-un ansamblu complicat, ca o pânză de păianjen întinsă pe o suprafață de 22.500 de kilometri pătrați.

Din acest motiv, liniile formează cel mai mare sit arheologic din lume, nu doar din Anzi. Rămâne întrebarea: care a fost scopul acestor linii misterioase? 

Oamenii de știință au dedus că au fost create de indigenii care locuiau în apropierea vulcanului Sajama.

Unii au speculat că liniile au fost folosite în scopuri religioase, o „explicație” prea puțin satisfăcătoare, în care arheologii se refugiază rapid atunci când le scapă sensul vestigiilor pe care le analizează.

În largul coastei nipone se găsesc ruine subacvatice care au dobândit renumele de a fi „Atlantida din Japonia”. Monumentul Yonaguni pare un oraș subacvatic cu o vechime de cel puțin 5.000 de ani. 

Descoperite de scafandrul Kihachiro Aratake în anii ’80, ruinele au fost considerate formațiuni stâncoase naturale. În mod curios, însă, prezintă numeroase unghiuri și linii drepte, neobișnuite în natură.

Căutările ulterioare au scos la lumină și mai multe structuri, de la o poartă mare de piatră, la scări și străzi ce par sculptate.

Una dintre teorii este că „orașul” Yonaguni – atribuit populației arhaice Jomon – nu s-a prăbușit în mare precum Atlantida în legenda povestită de Platon, ci mai degrabă s-a scufundat de-a lungul a mii de ani, în timp ce nivelul mării a tot crescut.

Pe măsură ce oamenii de știință continuă să cerceteze situl subacvatic, se disting tot mai multe voci care susțin că aici s-ar putea ascunde informații-cheie pentru descoperirea altor orașe subacvatice în întreaga lume.

Continuând pe tărâmul megaliților, ajungem pe celălalt mal al Pacificului, în Peru.

La periferia orașului Cuzco există o fortăreață care iese în evidență imediat prin blocurile sale de piatră colosale (unele cântărind peste 200 de tone), dar perfect îmbinate.

Cunoscută sub numele de Sacsayhaman, construcția a fost ridicată la o dată necunoscută. Oricum, după toate probabilitățile, a fost construită înainte de apariția incașilor. 

În vreme ce funcția dublă a Sacsayhaman – cetate și loc ceremonial – este bine documentată arheologic, procesul de construire a acestei fortificații rămâne o necunoscută la fel de mare precum zidurile sale.

Spațiile dintre blocuri sunt atât de mici, încât nu încape în ele lama unui cuțit, o performanță care trebuie să fi necesitat o uriașă forță de muncă și cunoștințe tehnice avansate (deși unele blocuri au fost mișcate din loc de seisme).

Nimeni nu a putut formula o explicație coerentă și pe deplin convingătoare despre cum s-a realizat acest proces, însă există numeroase teorii, de la cele mai raționale, la cele mai exotice.

Unii cred că bolovanii au fost prelucrați cu un lichid extras din plante, devenind astfel mai ușori și mai maleabili; alții propun varianta că pietrele au fost sudate la căldură; în fine, o altă teorie susține că zidurile au fost construite cu ajutorul unui complicat șablon din lemn.

În defileul Râului Pecos, în sud-vestul statului Texas, există o pictură rupestră veche de aproximativ 4.000 de ani care le dă bătăi de cap arheologilor încă de când a fost descoperită, în anii ’30 ai secolului trecut.

Cunoscută sub numele de Șamanul Alb, pictura, înaltă de șapte metri, a fost interpretată în mai multe feluri: de la războinici prinși în luptă, la membrii unui trib care interacționează cu lumea spiritelor după ce au consumat peyote (cactus halucinogen).

Șamanul Alb este una dintre numeroasele picturi rupestre din zona locuită cândva de tribul Huichol, care a evitat contactul cu coloniștii europeni, limitându-se la habitatul său izolat din Sierra Madre.

Nimeni nu știe ce reprezintă aceste picturi sau ce rol au jucat ele în viața tribului.