„Copiii sunt cel mai minunat public”

 Dialog cu Carmen Tiderle, autor de carte de poezie pentru copii

   Prezentă pentru prima oară la Iași, Carmen Tiderle a fost invitată să ia parte la cea de-a IX-a ediție a Festivalului de Literatură și Traduceri (FILIT), în cadrul căruia a participat la întâlniri cu copiii și la dezbateri privind literatura dedicată lor. Autor al unor cărți apreciate de poezii, Carmen Tiderle ne-a împrtășit cu bucurie din misiunea ei de a îi înveseli și educa pe copii prin poezie.

- Copiii sunt un public greu de atras și la fel de greu de păstrat, însă privind la fanii tăi cu siguranță mă poți contrazice. Cum reușești să te bucuri de un public atât de frumos și de fidel? 

- Aș spune că pe lângă că e cel mai frumos, e și cel mai sincer, plin de energie public pe care cineva poate să-l aibă. E acel public în fața căruia nu ți-e jenă să te dai în spectacol, participativ, lipsit de prejudecăți, gata mereu de joc, de data asta, jocuri cu… cuvintele. Spui că sunt greu de atras și greu de păstrat și cred că așa e. Dar dacă vorbești pe limba lor, îi intrigi, nu-i subestimezi, îi implici, adică îi lași pe ei să umple niște goluri intenționate din text, și mai ales dacă îi amuzi, reușești să-i atragi. Ca să-i păstrezi, trebuie să vii mereu cu ceva nou. Altfel, cum ziceam, e cel mai sincer public pentru că îți dă feed-back imediat. Ei nu au citit nici cărți de teoria literaturii, nici de psihologie, nici de sociologie sau de știu eu ce altceva, deci nu trec textul tău prin nicio grilă, se exprimă liber și natural, din stomăcel, aș spune. Lor le place sau nu le place, punct. Și nu-i împiedică nimic să ți-o spună. Fie participă cu tot sufletul, fie cască, de exemplu, în cazul în care-i plictisești, ceea ce în cazul nostru se întâmplă destul de rar. Dar, da, există și texte plictisitoare.

- De ce oare?

- Eu cred că una dintre cauze este mesajul moralizator, prin care se transmit lecții de viață. De asta încerc să mă feresc, încerc să uit că sunt mamă atunci când scriu și să mă pun în pantofii lor. Să mă joc și să văd lucrurile din perspectiva lor, să fiu amuzantă și la fel de liberă, neconstrânsă, ca ei. Asta nu înseamnă că poezeala mea e o prosteală continuă. Le transmit, sper, o tonă de idei, dar subtil și mai ales cu haz.

- Ce așteaptă un copil de la poezie? Este un gen despre care nu ai crede că ar atrage un puști. Când spui poezie, gândul te duce în altă zonă decât cea a amuzamentului.

- Da, poezia, la prima vedere, nu e chiar seducătoare. Poate și din cauza textelor din manuale, prea lirice, nepotrivite adesea cu vârsta și experiențele copiilor. „Poezia e plictisitoare”, aud adesea înainte să apuc să citesc. Dar după primul text le dovedesc că nu e deloc așa. Se numesc poezii fiindcă au rimă, ritm, sunt scrise în versuri, dar ele sunt mici povești în rime, uneori. Alteori sunt doar un joc de cuvinte sau o perspectivă fresh asupra unei idei primite, a unui clișeu, sau sunt un insight, adică un adevăr în care se recunosc copiii și părinții. Mi se spune adesea „Da, da, chestia asta cu împărțitul între frați e exact așa și la noi!”, ca să dau doar un exemplu. Și asta fiindcă adesea mă inspir din viață, copiii mei, și nu doar ei, îmi sunt reale muze.

- Ați scris împreună?

- Într-un fel da, atâta timp cât m-au inspirat. Uite, așa am scris o poezie foarte plăcută de mămici care se numește „Mamă de zmeu”, care sună cam așa: „Când ți se pare dificil/Să fii mamă de copil,/Gândește-te cam cât de greu/Ar fi să fii... mamă de zmeu!/Să-ți duci puiul să se culce/Și, cu dragoste maternă,/Să îi cânți și s-așezi dulce/Fiecare cap pe-o pernă./Și să pupi de 7 ori/Câte 14 obrăjori,/Să ștergi 14 nări de muci,/Să te duci și să aduci/Biberoanele cu lapte/(Două mâini, iar ele, șapte)/Și-asta-n fiecare noapte/Când micuțul e cuminte./Că dacă-i mai dă și-un dinte,/Sau vreo cinci, sau 23,/Ar ieși... câte scântei?/Și cam cât ai fi de arsă/Când capetele-alea varsă/Fiindcă puiul a mâncat/Un Făt-Frumos expirat!/Și vomită, și vomită,/C-are enterocolită./Și-l ajuți să dea afară/Prinți, prințese, foc și pară...” Sfârșitul îl veți afla E o poezie pe care o găsiți în ultima mea carte, Fabrica de lipici.

- Oare cum ar fi ca zmeul să înghită politicieni?

- (râde) Chiar îl rog! Apropo de asta, găsesc că e destul de greu să fii amuzant, așa cum mi-am propus eu cu fiecare text pe care-l scriu, în aceste momente nu tocmai ușoare, și-aici mă refer și la pandemie, mai ales pentru copii. De-abia aștept să treacă să revenim la veselia care ne-a consacrat.

- Discutând cu tine, aș putea spune că poezia poate bate gadgetul. Cum se poate o așa victorie?

- Literatura pentru copii sau o carte anume poate măcar să se lupte un pic cu gadgetul și să câștige dacă folosește aceleași „arme”, mă refer la fun, la cât de mult îl implică pe el ca cititor etc. Poezia mea, chiar și atunci când vrea să transmită ceva mai complicat, e totuși ușor de citit, este un text de obicei scurt, deci prietenos, logic și funky, așa cum le place lor, dar care îi lasă și pe ei să-și imagineze, nu le dă mură în gură. Îi implică, cum spuneam. Asta fac și jocurile pe computer, nu?

- Cărțile tale sunt scrise în limbaj modern, au întâmplări actuale și cumva e firesc să le placă poeziile. Cum i-am putea atrage către poveștile vechi, cum ar fi Piperuș Petru sau Florea Înfloritul, spre exemplu?

- E destul de provocator, să spun așa. Eu tocmai din acest motiv am început să scriu. Le citeam copiilor mei poveștile lui Ion Creangă, dar ei nu se regăseau nici în întâmplări, nici în limbaj. Nu se mai urcau în cireș, sau dacă se urcau, nu-i alerga nimeni să-i pedepsească. Deci nu li se părea interesantă nici situația, iar cuvintele îi puneau în dificultate. E foarte greu să-i faci să le placă literatura dacă ei cred că toată este așa, vor respinge cartea, în general. Și atunci, o modalitate este să scrii pe placul lor, să vii cu întâmplări, situații, în care ei se pot recunoaște, să vorbești ca ei.

- Putem face abstracție de clasici?

- Nu putem și nici n-ar fi înțelept din partea noastră. Dar cred că trebuie să-i studiem mai relaxat, să-i coborâm de pe piedestal, să-i facem simpatici. Am o poezie cu o oaie care îi face o vizită lui Creangă și-l ceartă supărată fiind că nu a scris o poveste despre ea, ci despre capră. Se numește „Oaia cu trei miei”. Eu cred că prin intermediul acelui text ajungi cumva la Ion Creangă și brusc ți se pare amuzant, nu acel scriitor canonic pe care trebuie să-l studiezi cu sfințenie.

- Dar nici nu cred că ar fi vrut, el a iubit copiii și a scris mereu pentru ei.

- Așa este, dar școala l-a urcat pe soclu, deși el ar fi vrut să rămână între copii.

- Cum este la FILIT?

- Este o bucurie! Da, mă bucur că și noi, cei care scriem pentru copii, am fost invitați. E momentul, cred, să se facă ceva mai mult zgomot în jurul acestei literaturi considerate multă vreme minoră, dar care totuși îl pregătește pe cititorul de literatură majoră de mai târziu. Căci ca să ajungi să citești o carte mare, trebuie să treci prin aceste cărți mici, nu?

- Ai o meserie frumoasă, scriitor pentru cei mici. Cum este la întâlnirile tale cu copiii?

- Un adevărat spectacol, mai ales când suntem față în față, dar și online. E fun, citim, râdem, cântăm chiar, punem întrebări trăznite, găsim răspunsuri și mai și. De fapt, cred că scriu pentru acele momente când mă întâlnesc cu copii și performez, joc textele. Tot atunci îți dai seama dacă o poezie e reușită sau nu, dacă se înțelege ce-am vrut să spun sau referințele sunt prea complicate. După reacția lor.

- Prima ta carte s-a numit „Pe dos. Poezii cu prostii pentru copii”.

- Da, dar prostioare inocente, care fac deliciul întâlnilor cu copii. Când spui „pârț”, de exemlu, toți râd. Asta fiindcă nu au fost obișnuiți să găsească așa ceva în texte. Evident, poeziile nu sunt doar despre asta. Sunt tot felul de clișee întoarse, de personaje surprinzătoare în această primă carte și mai ales mult fun.

- Care personaje le plac copiilor? Cum ar arăta un personaj îndrăgit de toți copiii?

- Habar nu am! Chiar de toți?! Nu cred că există așa ceva. Mă gândesc că poate personajele care fac lucruri extraordinare, nebunii, cei simpatici, negativii chiar. Vrem să câștige binele, dar ne plac cei răi pentru că sunt mai interesanți.

- Îți amintești de prima lansare? Cum a fost?

- O, chiar foarte bine! Prima lansare nu se uită niciodată. A fost fun, cum să fie? Și mă bucur că în fiecare an, la fiecare lansare nouă, revin cei care au fost atunci și li se adaugă alții. Am ajuns să ne cunoaștem foarte bine, primesc cadouașe de la ei, mă urmăresc pe facebook și eu pe ei. Copiii și părinții deopotrivă. Căci da, și părinții au chef să mai viziteze din când în când Bucurville-ul, orașul ăla al copilăriei.

- Aș reveni la literatura pentru copii. Care este statutul ei în România?

- Nu mai suntem chiar Cenușăreasa, a venit Zâna Bună și ne-a dat o rochie mai fancy ca să mergem și noi la bal. Da, chiar se scrie multă literatură pentru copii în ultima vreme. O scriu scriitorii consacrați, dar și alții aterizați din alte domenii, așa cum am fost și eu. Avem și asociații de scriitori pentru copii și adolescenți, cum e De Basm. Facem o tonă de proiecte – mergem în școli, facem caravane, ajungem mult mai mult la copii decât altădată. Și iată, suntem invitați la FILIT, putem vorbi despre ceea ce facem. Ce lipsește este… critica. Nu există oameni care, pe niște criterii profi și actuale, să judece valoarea unei cărți sau a alteia pentru copii. Sau a lipsei de valoare... E lăsat totul la latitudinea noastră, a editurilor, a părinților care aleg ce să citească copiii lor, a comunităților de părinți. A copiilor. Ei sunt de fapt criticii noștri literari și asta nu e rău deloc până la urmă.

A consemnat MAURA ANGHEL

 

Carmen Tiderle este un autor cunoscut, cărțile sale, “Pe dos”, „În orașul Bucurville”, „Marele Acoperiș”, „Cine a pus piper în mare?”, „Selfie cu elfii”, „Fabrica de lipici”, „Animaterra” - Povești originale cu animale făcută pentru Kaufland și Povești de la Polul Vest făcută pentru Kinder. Urmează să apară un noul volum, „Trecere pentru pitoni”