Battlestations: Pacific – RePlay Review

Battlestations: Pacific – RePlay Review

Deşi tema celui de-al Doilea Rǎzboi Mondial este responsabilǎ pentru un procent deloc neglijabil din shooterele şi strategiile lansate (sau chiar în producţie), sunt unii dintre noi care nu se mai saturǎ de această perioadǎ, cu speranţa cǎ uneori punem mâna şi pe un titlu care sǎ transpunǎ conflictul respectiv aşa cum trebuie pe monitoarele noastre.

Jucǎtorul are posibilitatea de a controla o mare parte din arsenalul american şi japonez din timpul războiului, mai puţin infanteria şi blindatele, întrucât acţiunea se desfǎşoarǎ aproape în totalitate în vǎzduh sau pe mare. Gameplay-ul este de altfel un amestec de strategie şi shooter, putând sǎri prin atingerea unui buton din carlinga unui Mitsubishi Zero la bordul unui crucişǎtor sau în baza principalǎ, de unde putem chema noi ambarcaţiuni. Dacǎ vi se pare puţin cam multǎ responsabilitate controlul atâtor maşinǎrii de luptǎ, puteţi sǎ staţi liniştiţi. Battlestations: Pacific nu are pretenţii de simulator şi nici nu debordeazǎ de realism, astfel încât nu rǎmânem decât cu experienţa unui simplu joc de acţiune.

Tora! Tora! Tora!

Principala noutate faţǎ de predecesorul sǎu o reprezintǎ adăugarea unei campanii pentru forţele Imperiului Soarelui Rǎsare, o opţiune binevenitǎ. Campania americanǎ urmeazǎ oarecum cursul istoriei, începând din momentul celebrei bǎtǎlii de la Midway, unde forţele japoneze au pierdut frumuseţe de flotǎ (şi odatǎ cu ea şi rǎzboiul) şi continuând pânǎ la debarcarea în Okinawa. Campania japonezǎ în schimb oferǎ o alternativǎ istoricǎ ce începe cu atacul de la Pearl Harbor şi presupune (în ideea în care jucǎtorul îşi face treaba) că forţele imperiului merg din victorie în victorie, spre un alt deznodǎmânt.

Ambele campanii sunt destul de variate în ceea ce priveşte obiectivele misiunilor. Va trebui sǎ apǎrǎm convoaie şi nave de transport, sǎ atacǎm crucişǎtoare şi portavioane inamice, sau sǎ ne strecurǎm în toiul nopţii cu un submarin într-un port advers şi sǎ distrugem navele ancorate. Faptul că poţi trece de la un bombardier la un interceptor pentru a apăra portavionul, sau la comanda portavionului de unde poţi lansa noi escadrile, oferă varietate şi dinamism gameplay-ului, deşi în single-player misiunile sunt scriptate fără ruşine.

Deşi faţǎ de predecesorul sǎu au fost introduse Check-Point-uri care uşureazǎ reluarea unei misiuni ratate, totuşi câteva misiuni sunt enervante din cauza modului în care au fost gândite. Navele care trebuie protejate au drum tocmai prin mijlocul flotei adverse, iar misiunile în care timing-ul este cam singurul factor de care trebuie sǎ ţii seama sunt de-a dreptul stresante. Ca sǎ nu vǎ mai povestesc despre misiunea japonezǎ în care trebuie sǎ vânezi un grup de submarine, ceea ce e ca şi cum ai cere vrabiei sǎ înghitǎ pisica.

Dupǎ cum spuneam, jucǎtorul are la dispoziţie o gamǎ largǎ de forţe aeriene şi navale pe care le poate controla. Pot fi mânate în luptǎ bombardiere, avioane de vânǎtoare, submarine, chiar şi vestiţii kamikaze, controlul fiind facil şi intuitiv mai ales dacǎ aveţi un joystick. Se pot efectua şi aterizǎri şi decolǎri la o adicǎ, dacǎ vǎ amuzǎ, în rest sunteţi trimişi direct în aer, unde formaţia de zbor vǎ aşteaptǎ gata sǎ vǎ îndeplineascǎ ordinele. Care ordine sunt din nou simpliste şi puţine la numǎr, de genul „Atacǎ” sau „Retrage-te”, însă eficiente în ultimă instanţă.

Această simplitate nu e chiar dusă la extrem şi fiecare aeronavă se comportă conform scopului pentru care a fost construită; avioanele de vânătoare sunt rapide şi agile, în timp ce bombardierele sunt greoaie şi lente, însă altfel nu avem mari diferenţe de control între cele două. Totuşi, bombele de 450 sau 1000 de livre trebuie să fie lansate de obicei în picaj, în timp ce torpilele bine ar fi să fie lansate aproape de ţintă şi razant, astfel că lipsa de varietate nu este totală.

Aye- Aye, Captain!

Odată ajunşi la bordul unui vas de luptă, lucrurile se schimbă puţin. Un distrugător din clasa Fletcher are la dispoziţie doar arme antiaerine şi încărcături explozibile pentru submarine, însă un crucişator din clasa Iowa poate avea până la nouă baterii de artilerie navală, cu o rază impresionantă şi o putere de foc pe măsură.

Nefiind tocmai nişte gazele, vasele americane sau japoneze virează lent şi nu au o viteză foarte mare, permiţând astfel decizii tactice înainte de a fi aruncate în luptă. De obicei, înfruntările între nave aparţinând aceleaşi clase ţin de noroc, în timp ce un distrugător japonez care e obraznic cu un crucişător american s-ar putea să ajungă rapid pe fundul mării, întrucât unităţile sunt echilibrate conform claselor din care fac parte.

În timpul luptei se pot ţinti diferite zone ale navelor, cum ar fi magazia de muniţie, rezervorul de combustibil sau motorul, daunele reflectându-se în luare apei la bord, incendiu sau oprirea navei respective. Reparaţii se pot comanda la faţa locului, prin intermediul unui mediu radial, dar dacă inamicul se mai află prin preajmă de obicei e prea târziu.

Submarinele au un farmec aparte, scufundarea şi folosirea periscopului fiind magistral realizate şi aducându-ne mai aproape de realismul conflictului prin simpla realizare tehnică.