Mount & Blade: With Fire and Sword Review

Mount & Blade: With Fire and Sword Review

Având în vedere că poporul român cunoaşte destul de bine ascuțişul iataganelor turceşti şi a învățat, de-a lungul vremii, cum să-şi ferească grumazul, vecinii noştri s-au gândit cum să ne cucerească prin alte modalități. Astfel, în 2009 apărea Mount & Blade, o producție a unei familii din Turcia care a cucerit o lume întreagă, atrăgând atenția celor de la Paradox Interactive.

Succesul de care s-a bucurat a încurajat dezvoltarea unui add-on, pe numele său Warband, care introducea un element cerut cu insistență de fani: multiplayer-ul. Iar la o distanță foarte bine dozată de primul expansion iată că avem de-a face şi cu cel de-al doilea – With Fire and Sword. Unde vom putea folosi, pe lângă obişnuitele săbii, topoare şi alte unelte tăioase, o serie de unelte ceva mai zgomotoase şi fumigene: armele de foc.

Davai ceas, davai palton

Odată cu trecerea la perioada post-medievală – o trecere riscantă, ar spune unii – şi acțiunea s-a mutat un pic de pe tărâmul semi-fanteziei într-o Europă ceva mai apropiată de adevărul istoric. Cele cinci tabere care se înfruntă acum pot fi mai uşor recunoscute: Ruşi, Suedezi, Polonezi, precum şi Tătari sau Cazaci. Națiuni care au existat (şi există) şi chiar s-au ciondănit între ele, dar asemănările se opresc aici.

Asta pentru că harta pe care se desfăşoară ostilitățile nu seamănă cu vreo regiune istorică şi nici regatele respective nu respectă tratate sau alianțe seculare, declarațiile de război sau de pace între ele fiind la fel de aleatorii. Asta chiar dacă există unele oraşe numite Varşovia sau Moscova care-şi pot schimba foarte uşor stăpânul. Totuşi, lucrurile în campania single-player nu sunt chiar lipsite de orice socoteală, întrucât producătorii s-au inspirat din nuvela istorica omonimă a lui Henryk Szienkiewicz.

Acest lucru se traduce prin trei fire epice în campanie, în funcție de alegerea unei facțiuni sau a alteia, deşi suntem restricționați la cele slave. Avem aşadar parte de misiuni speciale, ieşite din tipicul celor clasice de transport, escortă sau urmărire, care nu pot fi executate decât în ordine şi numai pentru o singură facțiune. Acestea reuşesc să mai aducă un plus la atmosferă, întrucât dincolo de recompensele care nu pot fi obținute altfel, povestea din spatele lor este destul de interesantă şi vrednică de titul de aventură de capă şi spadă. De asemenea, nici obligatorii nu sunt, astfel încât ne putem vedea liniştiți de treabă şi de dominarea mondială fără să trecem prin politica alunecoasă a vremurilor.

Fie că devenim slugă la vreunul din cei cinci monarhi, fie că ne hotărâm să luăm lucrurile pe cont propriu, aventurile de pe harta strategică urmează în general ideile din primul joc. Avem cătunuri, fortărețe, castele şi oraşe, fiecare din acestea putând fi jefuite, cucerite sau folosite pentru comerț.

Comerțul a fost îmbunătațit în acest expansion, acum având posibilitatea de a ne crea propriile caravane şi a le duce de mânuță către destinație, una dintre cele mai profitabile activităţi. Cu puțină cercetare de piață se pot face acum profituri uriaşe într-un timp foarte scurt, ceea ce a ridicat problema balansării acestei opțiuni. Pe mine nu m-a deranjat în mod deosebit, întrucât eram mai interesat de obținerea rapidă a fondurilor necesare măcelurilor decât de grinding-ul economic. Mai ales că întreg sistemul a fost mai atent gândit în cazul în care ai de administrat propriul imperiu.

Odată intrat în serviciul unui rege, acesta te va chema constant să iei parte la campaniile sale militare, îți va oferi un sat sau chiar o fortăreață în proprietate şi te va răsplătii pentru serviciile tale, adesea mai puțin decât meriți. Duşmanii lui vor deveni ai tăi şi vei avea prea puține de spus în politica externă, însă vei avea parte de protecția unui întreg regat. S-a renunțat însă la turniruri şi cucerirea domnițelor, lucru pe care sincer nu l-am înţeles, fiindcă era vorba de activități relaxante şi, uneori, chiar utile.

To be or not to be king

Dacă însă ți-ai dat demisia şi ai început să pui bazele propriului regat, atunci trebuie să te pregăteşti pentru o lume mult mai necruţătoare, asta din mai multe motive. În primul rând, sistemul de taxe şi cheltuieli este ceva mai adus la zi, în sensul că taxele vin mai greu şi sunt mai modeste, în timp ce cheltuielile au tendința să crească necontrolat. Astfel, satele şi castelele îți vor aduce venituri în funcție de nivelul lor de dezvoltare, dar şi în funcție de cât de mult te au la suflet. Cu alte cuvinte, trebuie să ai grijă de enoriaşi prin construcția de clădiri în satele lor (şcoli, cârciumi), numirea de oficiali locali (preoți, judecători), precum şi prin protecția de bandiți sau lorzi adverşi care nu vor ezita să se servească din bunurile tale.

O altă problemă în menținerea propriului imperiu îl reprezintă nivelul de dificultate al adversarilor, din punct de vedere strategic. Pentru că oricât de rău le-ai călca armatele în picioare şi oricât de des i-ai pune pe fugă, aceştia se pare că dispun de resurse inepuizabile şi se vor întoarce curând cu un număr şi mai mare de trupe să te pedepsească. Dacă am vorbi de cerşetori rupți în coate şi echipați cu topoare ar mai fi ceva, însă toate regatele adverse scot pe bandă rulantă trupe de elită de nu se ştie unde, având în mod evident şi nedrept acces la o vistierie fără fund.

Însă ceea ce vine să strice aspectul macroeconomic al jocului este dinamica asediilor, ea fiind (într-un cuvânt) şchioapă. În titlurile anterioare, numărul de apărători al unei cetăți putea cu uşurință să țină piept unui număr dublu de asediatori, însă aici nu mai avem parte de aceleaşi favoruri pe care unii le-ar considera realiste. Astfel, e nevoie de foarte mulți oameni pe ziduri pentru a ține piept invadatorilor, lucru care nu face foarte practică organizarea imperiului de la distanță.

Lucrurile se schimbă puțin dacă te urci personal pe metereze pentru a-ți apăra teritoriul (ceea ce este dificil de realizat oricum într-un regat întins), dar nu cu mult. Asta pentru că punctele de acces în fortăreață, în trecut dificil de capturat, sunt acum mai multe şi mai uşor de cucerit, făcând asediul o afacere mai puțin tactică şi mai mult o chestiune de numere. Nemaivorbind de faptul că o fortăreață adversă aflată sub asediu îşi reumple ca prin minune rândurile dacă nu ai avut grijă să-i elimini toți apărătorii de la primul asalt, făcând astfel inutilă tactica de măcinare atât de vitală în primele titluri.

Există însă şi noutăți care sunt bine puse la punct, cum ar fi noul sistem de recrutare al unităților. Acum putem folosi mercenarii din taverne sau putem angaja trupe ne-experimentate din sate, dar acestea nu vor ajunge decât la nivelul mercenarilor. Avem însă posibilitatea angajării unor soldați profesionişti, aflați în tabere speciale în teritoriul fiecărui regat (detaliu vital, întrucât diferențele între trupele diverselor state există şi sunt destul de importante).

Astfel, muschetarii polonezi vor fi călare, în timp ce infanteriştii suedezi vor avea o armură mai bună, iar astfel de detalii pot duce la decizii tactice esențiale.  Poate însă cea mai interesantă modalitate de recrutare o reprezintă comandanţii cetăților care se află în proprietatea ta. Aceştia îți pot oferi acces la trupe speciale şi ceva mai răsărite, cum ar fi spadasini scoțieni sau archebuzieri germani, unități care de obicei sunt mai calificate decât recolta locală.

De altfel, o serie de lucruri interesante pot avea loc acum în fortărețe sau cetăți, cum ar fi achiziţionarea unui echipament de luptă de cea mai bună calitate. Ţi se poate meşteri o armură mai de soi sau o sabie mai ascuțită, de la geambaş poți pune mâna pe calul lui Făt-Frumos sau poți să iei împrumut de la cămătari pentru nişte cheltuieli urgente. Însă nu există doar cămătari, ci şi bănci, unde poți depune diverse sume de bani pentru dobânda lor.  Iar pentru cei cu înclinații studioase, în unele cetăți poate fi construită şi o Academie, pentru şcolarizarea partenerilor de drum în tainele medicinei, tacticii sau milităriei (cresc punctele însoțitorilor în acele domenii). Toate aceste servicii au desigur, un preț destul de piperat.

Unde eşti tu Ţepeş, Doamne?

Însoțitorii de drum sunt la fel de diverşi ca în primele titluri şi pot fi recrutați din taverne în schimbul unor sume de bani, ba chiar au primit şi personalități noi. Acum, aceştia nu mai acceptă la fel de uşor compania celor pe care nu-i suportă, acțiunile tale prea agresive sau dimpotrivă, prea mercantile. Au primit chiar şi nume şi portrete din epocă, eu unul fiind deosebit de plăcut impresionat de întâlnirea cu Ţepeş, prințul valah devenind un must-have în echipa mea.

Despre luptele propriu-zise nu ar fi fost multe de spus dacă nu am fi avut parte de introducerea armelor de foc, element care schimbă destul de mult dinamica înfruntărilor. Spun destul de mult (şi nu radical) pentru că producătorii au balansat destul de bine introducerea acestor elemente, astfel încât avem parte de o acțiune şi mai furioasă, dar nu mai enervantă. Trebuie să avem în vedere că nu suntem în perioada industrială, astfel încât armele de foc despre care vorbim sunt simple muschete, archebuze, sau pistoale. Aşadar, vorbim de o precizie mediocră şi timpi de încărcare foarte mari, zgomot puternic şi fum cât cuprinde. Din punct de vedere tactic, armele de foc sunt foarte utile atunci când există un baraj de aşa ceva, însă odată angajată lupta corp la corp, mai mult încurcă.

Cu alte cuvinte cavaleria, lancea şi sabia rămân în continuare cele mai importante unelte pe orice câmp de bătălie, datorită cadenței scăzute (şi realiste, de altfel) a pocnitorilor vremii. Totuşi, acestea nu sunt deloc de neglijat, fiind capabile să doboare orice inamic lipsit de armură dintr-un singur foc, făcând astfel trupele blindate cu atât mai valoroase. Arcurile în schimb şi-au pierdut din importanță (în timp ce arbaletele au dispărut cu totul), tocmai din cauză că unitațile tind acum să poarte niscaiva armuri. De remarcat ar fi şi faptul că avem acum posibilitatea de a trece în modul first-person, foarte util pentru folosirea noilor arme.

După cum spuneam, asediile sunt gândite puțin aiurea, astfel încât umplerea zidurilor de țintaşi nu garantează decât vreo două salve serioase, restul degenerând în acelaşi măcel corp la corp care ne-a încântat şi în titlurile anterioare. Chiar dacă sunt mulțumit de balansarea acestor noi unelte de război, parcă totuşi mi-aş fi dorit să aibă un impact ceva mai puternic cel puțin în defensivă, însă combinația de AI deficitar (muschetarii se uită unii la alții chiar daca ar putea să tragă), multitudinea punctelor de access în fortăreață şi timpii mari de încărcare fac din aceştia un simplu spectacol, fără un efect deosebit.

Un spectacol frumos de urmărit, totuşi, mai ales datorită plusului atmosferic pe care ți-l dă o trupă echipată cu arme de foc, iar pentru efecte pirotehnice complete poți oricând să arunci o grenadă în adversarii îngrămădiți (cum au obiceiul să stea) şi să asculți simpaticele urlete. Asta şi pentru că sunetele au devenit ceva mai fioroase, adversarii înjurând în limbile lor native (bine că nu ştiu rusă) şi se zvârcolesc foarte sugestiv.

Chiar dacă With Fire and Sword este bazat pe acelaşi engine, avem parte de texturi mult mai lustruite şi o grafică îmbunătățită. Producătorii au pus osul la muncă în acest domeniu şi rezultatele se văd. Armurile strălucesc în alte nuanțe şi sunt mai variate, detaliile uniformelor sunt mai vizibile şi mai atrăgătoare, iar oraşele arată mult mai bine, pornind de la clădiri şi ajungând la atracții turistice (am zărit chiar Kremlin-ul pe undeva). Nu vă aşteptați la Crysis, după cum vă spuneam engine-ul este acelaşi, însă trebuie remarcat efortul şi dedicația producătorilor de a ne aduce un titlu vizibil superior din punct de vedere grafic predecesoarelor sale.

În multiplayer nu sunt foarte multe noutăți, având aproape aceleaşi moduri de joc, precum Battle, Siege sau Capture the Flag. Cum însă coordonarea jucătorilor în multiplayer este o binecunoscută imposibilitate, avem  o noutate sub forma unui nou mod, Captain Team Deathmatch. Aici fiecare jucător are posibilitatea de a comanda o mică grupă de mercenari (boți) în acelaşi mod ca şi în single-player, dându-ne astfel măcar iluzia organizării.

Binențeles, introducerea armelor de foc îşi pune amprenta asupra tacticilor, însă în acelaşi mod balansat ca şi în single-player, călăreții rămânând suveranii câmpului de luptă. Deşi producătorii au reuşit (admirabil ce-i drept) să mărească numărul maxim de jucători până la 200, acest lucru nu a reuşit decât să aducă haos şi mai puțină strategie, însă luptele în care echipele se coordonează rămân la fel de fascinante.

Deşi With Fire & Sword poate fi considerat un simplu mod, este unul care aduce totuşi nişte noutăți interesante. Armele de foc sunt foarte bine balansate şi integrate în dinamica jocului (chiar dacă unii s-au temut de praful de puşcă într-un univers al săbiilor), grafica a primit un facelift binevenit şi economia pare mai vioaie.

Totuşi, se simte nevoia de schimbare mai ales în cazul asediilor, iar faptul că lipsesc unele opțiuni din Warband este, pe alocuri, de neînțeles. Astfel încât, odată ce s-a stins fascinația pentru pistoale, foarte mulţi jucători se vor întoarce la vechiul Mount & Blade.