Cufărul cu talente irosite

 

Sună ciudat, aşa este, dar fiecare dintre noi are un loc unde aruncă tot ce nu-i mai place să poarte, toate cadourile pe care nu şi le-a dorit ori pe care nici nu le-a desfăcut fiindcă nu erau oferite de persoanele de la care le aştepta. Pungi colorate, pachete din hârtie lucioasă, cutii cu colţurile turtite în care care se ascund daruri a căror misiune a fost doar să fie cumpărate şi niciodată să bucure pe nimeni, poate doar pe vânzătorul care şi-a mai câştigat banii pe ţigări, într-o zi. Puţini ne gândim la gest, la semnificaţie. Cei mai mulţi urmărim doar bucuria personală, iar în lipsa ei aruncăm tot ceea ce credem că nu ne mai trebuie, uneori fără să ştim ce am pierdut. Aşa se întâmplă şi cu darurile personale, cu talentul, cu relaţiile la care renunţăm prea uşor fie pentru că nu le cunoaştem, fie pentru că nu le apreciem suficient sau ne temem să le dezvoltăm.

Toată lume ştie că fiecare are misiunea personală şi un talent unic pe care nimeni nu i-l poate lua. Toţi vorbim despre drumul propriu, despre bagajul şi câştigul care sunt doar ale noastre şi pe care nimeni nu le-ar putea avea. Dar câţi dintre noi ştiu despre ce vorbesc? Câţi dintre noi îşi cunosc înzestrările cu care au venit pe lume? Unii, cei mai norocoşi, află din timp ori sunt ajutaţi să le înţeleagă. Alţii se luptă cu ei înşişi, într-un război personal pe care îl înţeleg cu greu şi în care pierderile lor sunt mult mai mari decât câştigurile. Nu se întreabă de ce rămân singuri, de ce lumea le răspunde mormăit la salut sau de ce toate le merg pe dos în viaţă. Gonesc legaţi la ochi pe drumurile altora, sar din tren în tren fără să ştie destinaţia şi la final, când li se scurge făina prin ciur, se întreabă când au trecut anii, viaţa...

Despre darurile personale ar trebui să vorbim în fiecare clipă, să ne întrebăm care ne sunt şi ce putem face cu ele, cum le putem folosi pentru a ne croi o viaţă frumoasă. Un dar pe care îl are fiecare dintre noi, dar nu ştie, este cel al ascultării. Este foarte important să stăm de vorbă cu noi înşine, să punem întrebări şi să ascultăm atenţi răspunsurile interioare. Chiar dacă uneori nu ne va plăcea tot ceea ce vom auzi, este important să ciulim urechile la vocea sufletului. El ştie mult mai bine decât noi să ţină cârma destinului.

Darul bucuriei este un altul care stă ascuns în ambalajul lăsat în leagăn de către ursitoare. Foarte mulţi oameni nu ştie să se bucure şi se rezumă le a zâmbi politicos la glumele şefilor ori ale cunoştinţelor, ori îşi sculptează pe chip o imagine fericită, deşi uneori simt că ar trebui să-i pocnească pe toţi în jur. Bucuria este o stare pe care, dacă nu o simţi, ar fi bine să te întrebi unde ai pierdut-o sau de ce ai ascuns-o.

Aş vrea să vă mai vorbesc şi de darul prieteniei, pe care îl avem fiecare, dar nu ştim să-l folosim. De multe ori ni se pare că suntem mult mai interesanţi dacă îi privim superior pe cei din jur, dacă le zicem apăsat tot ceea ce avem pe suflet ori ne prefacem amabili doar ca să fim acceptaţi. Greşit! Fiecare are sistemul lui de valori şi uneori în spatele unui zâmbet voit politicos se poate ascunde o impresie proastă pe care n-ai cum s-o schimbi, orice ai face. Uneori nici nu merită, mai ales când ai în faţă oameni care se cred buricul pământului!

Despre darul răbdării nu am spus nimic fiindcă rareori ştim să-l folosim, deşi ne-ar fi tare bine dacă l-am pune la lucru. E drept că toţi vrem pilule pentru fericire, bani, dragoste sau avere, dar uneori nu se poate fiindcă în Univers toate lucrurile au un parcurs al lor pe care e bine să-l învăţăm. Altfel, ne vom plânge de milă, sau, mai rău, vom rătăci mereu prin cufărul cu talente irosite.

Maura ANGHEL