„A atrage tinerii la teatru nu ȋnseamnă doar un repertoriu relevant, ci o viziune pe termen lung”

 

- „Aici, Moscova”, un spectacol după un text destul de dur. Cum și de ce ați ales să îl montați? Ce v-a inspirat în alegea acestui text? Dar a formulei proiectului cinematic?

- Întotdeuna ȋmi aleg textele pornind de la ceea ce mă interesează real, pe mine ca individ. „Aici Moscova” tratează două teme cu care rezonez profund: raportul cu trecutul și relația părinți-copii. Cred cu tărie că felul ȋn care ne raportăm la trecutul istoric, politic, personal definește sensul evoluției noastre. Noi, românii, avem un raport interesant cu trecutul. Avem, ca societate, o lungă tradiție ȋn mistificarea sa: simplul exmplu al procesului revoluției din 1989 este elocvent. Or, textul Iuliei Pospelova mi-a dat ocazia să explorez ideea de „stream of consciousness”, concept ȋn jurul căruia mi-am organizat materialul dramaturgic. Dintr-un monolog-povestire, a devenit un scenariu activ: un proces al conștiinței, ȋn care personajul central – Svetlana Allilueva, fiica lui Stalin, se confruntă cu dublul adevăr al unui tată-iubitor/tată-dictator. Nu este o realitate ȋn alb și negru, este un purgatoriu gri al chestionării perpetue.

Formula scenică aleasă este consecința a două idei: că dat fiind subiectul, avem nevoie să creăm tensiunea unor multiple perspective asupra realității, și că actualul context pandemic ne obligă pe noi, ca artiști (și nu numai pe noi) la reformulare/ reinventare. Realitatea mediată de ecran a devenit parte din rutina și mentalul nostru. Dacă acum niște ani acest tip de intersecție putea părea experimental, acum cred că din contra, realitatea mixtă este mai autentică pentru felul ȋn care mentalul nostru funcționează, decât orice formă de reprezentare pură.

- Spuneți despre spectacol că este o „experienţă teatral-cinematică”, un spectacol la limita dintre teatru și film, o provocare pentru public. Cum a fost primit? Ce reacții ați primit?

- Este o provocare pentru public ȋn sensul ȋn care ȋși propune să ȋi creeze o experiență. Mă interesează ȋn mod deosebit ideea asta de teatru ca experiență. Cum e să fii pentru o oră ȋn capul fiicei lui Stalin? Nu doar să afli povestea fiicei dictatorului rus, ci să o simți cum o simte ea. Am fost curioasă ce fel de interogări va naște această experiență.

„Aici Moscova” este un proiect gândit a avea două reprezentări: cea cinematică – pe care o puteți vedea ȋn octombrie la Iași, și cea performativă – care va avea premiera oficială ȋn luna octombrie la București. Varianta cinematică a fost proiectată public o singură dată, ȋn luna iulie, ȋn cadrul Zilelor Unteatru. Asta face prezența ȋn cadrul festivalului de la Iași cu atât mai importantă. Și eu sunt foarte curioasă să descopăr reacția publicului

- Piesa aduce în discuție subiecte care și astăzi sunt amplu discutate, cum ar fi rănile lăsate de părinți în sufletele copiilor. Părinţii pot lăsa răni, dar copiii sunt cei care aleg propria vindecare. Poate fi acest spectacol un instrument care să ajute la vindecare?

- Ziceam mai devreme că pandemia ne obligă la reformulare. Pe mine m-a făcut să realizez cât de important este să fiu sinceră cu subiectele pe care le abordez, cât de important este ca fiecare proiect să nu fie doar conceptual, ci și foarte personal. Eu am o relație complicată cu părinții mei, ȋn special cu tata. M-a bântuit relația asta, iar absența nu a făcut decât să o facă mult mai prezentă. Mi-a fost foarte greu să accept cât de mult din cine sunt este influențat de absența tatălui meu din viața mea. Mi s-a părut nedrept. Spectacolul este despre asta, aici m-am ȋntâlnit eu cu Svetlana. Și cred că aici se vor ȋntâlni și mulți alții. Sigur că e ceva vindecător ȋn a vorbi despre ce ne doare.

- Pledați pentru funcția educativă a teatrului, care implică o interogare a unei conștiințe. Ce v-ați propus prin acest teatru al conștiinței?

- Aici sunt două idei care sunt și nu sunt corelate. Cred că orice societate, cu atât mai mult cea românească, are nevoie de educație prin cultură, și da, teatrul educațional este un instrument extrem de eficace, dar nu consider că teatrul pe care ȋl practic eu este un teatru educațional. Îmi manifest aceste convingeri prin proiectele pe care le produc ca manager cultural independent. Teatrul pe care ȋl fac, și pe care ȋl numesc ȋn ultimii ani, „teatrul conștiinței” este un concept nuanțat care reflectă ȋn aceeași măsură o serie de opțiuni estetice și tematice.

La noi există tendința asta de a considera că orice spectacol abordează teme sociale sau politice ȋși pierde aspirațiile estetice. Eu nu sunt de acord și ȋmi propun să provoc această prejudecată. Pentru mine, există trei principii care definesc teatrul conștiinței: teatrul ca experiență a realității subiective a celuilalt, actorul hiper-prezent și montajul cinematic. Din acest ecleraj rezultă arhitectura unei experiențe teatrale, menite să ridice ȋntrebări și să creeze empatie cu subiecte sensibile, cu categorii vulnerabile, cu ȋntrebări incomode. Cred ȋntr-un teatru care ajută societatea să proceseze/asimileze problemele reale ale momentului, un teatru -portal spre o conștiință colectivă.

- Susțineți teatrul independent. Care sunt argumentele? Ce v-a atras la teatrul independent? Ce poate face diferit față de teatrul instituționalizat?

- Eu am ajuns să cred că polarizarea asta ȋntre independent și teatru de stat este toxică și că miza reală ar fi ȋncurajarea colaborărilor și sharingului de resurse. Ce m-a atras ȋn teatrul independent? Nu cred că se pune problema așa. Eu am urmărit ȋn primul rând să fac niște spectacole, să testez niște idei, niște formule scenice. M-am dus acolo unde am fost lăsată să ȋmi urmez programul artistic.

Dar, ȋn același timp, trebuie să fim onești și să recunoaștem că acest teatru independent este cel care ȋn ultimii 20 de ani a adus majoritatea inovațiilor ȋn teatrul românesc, cel care și-a asumat deseori rolul de serviciu public al culturii și cel ce a lansat mulți dintre artiștii români recunoscuți international. Tearului independent ȋi lipsesc resursele, dezvoltarea lui este blocată ȋn acest moment. Teatrul public are mai multe resurse, dar acolo ȋn general lipsește viziunea.

- Veți aduce spectacolul „Aici, Moscova” la FITPTI, un festival pentru tineri. Din punctul dvs de vedere, care este relația dintre tineri și teatru? Ce ar trebui să li se opere pentru a avea săli pline cu tineri?

- Consumul cultural este o chestie care se educă ȋn timp, nu ne putem aștepta la rezultate de pe o zi pe alta. Pentru asta este nevoie de politici publice integrate, de programe cultural-educaționale și de o valorizare justă a rolului pe care arta și cultura ȋl pot juca la nivelul dezvoltării individului. Relația dintre tineri și teatru este cea pe care am construit-o noi: acolo unde s-a investit ȋn această direcție, ea există, și acolo unde a fost ignorată considerându-se că va merge din inerție, nu există. A atrage tinerii la teatru nu ȋnseamnă doar un repertoriu relevant, ci o viziune pe termen lung.

- Cum ajută teatrul la dezvoltarea unui copil, a unui tânăr? Ce a adus teatrul în viața dvs?

- Teatrul creează comunitate, teatrul este un spațiu de exprimare și auto-descoperire, teatrul dezvoltă simțul critic, teatrul educă inteligența emoțională și te ajută să comunici și empatizezi cu celălalt.

Eu am făcut teatru ȋncă din liceu. Pentru mine a fost un fel de oază și mai poetic spus, un loc care m-a revelat pe mine mie. Am fost un copil foarte timid și introvertit, un copil singur la părinți căruia ȋi era greu să comunice cu ceilalți și ȋncă și mai greu să se ȋnțeleagă pe sine. Am căpătat voce făcând teatru. Am ieșit din bula mea solitară datorită lui. M-a ajutat să ȋmi formulez o părere despre lume și viață. M-a deschis. Chiar dacă nu aș fi urmat o carieră ȋn domeniu, teatrul ar fi rămas experiența prin care m-am descoperit. Cred ca sunt mulți tineri care se confruntă cu probleme similar și pentru care teatrul ar putea fi nu numai o experiență culturală, ci și una terapeutică, vindecătoare.

- „Cereţi teatru şi spaţii în care el să se întâmple”, ați spus de multe ori. Care a fost răspunsul publicului? Ce teatru ar dori și în ce săli?

- Și asta e o ȋntrebare care are nevoie de un răspuns nuanțat. Cred ȋn misiunea publică a culturii. Cred că accesul la cultură garantat prin Constituție trebuie să devină o prioritate și că infrastructura culturală joacă un vital ȋn realizarea sa. Noi am distrus rețeaua de cămine culturale și case de cultură moștenită dinainte de 1989. Mediul rural, mediul mic urban sunt deseori private de activități culturale, uneori chiar și educaționale. Asta e o tragedie, iar efectele ei sunt vizibile de mai bine de 20 de ani.

Pe de altă parte când mă gândesc la spații, mă gândesc și că nu am construit niciun teatru nou, și că avem multe clădiri de patrimoniu ȋntr-o stare precară, și că mediul independent luptă pentru supraviețuire având emoții ȋn fiecare lună dacă strânge banii din chirie.

Astea nu sunt probleme pe care să le rezolve publicul. Astea sunt probleme pe care să le rezolve statul. Desigur dacă avem de a face cu un stat responsabil, cu o voință politică legată de binele cetățeanului.

Consider că e foarte superficial și ipocrit să ne ascundem ȋn spatele dorințelor publicului lipsa de viziune. Mai zic odată, publicul se formează ȋn timp și se educă. De 30 ani aproape nimeni nu a mai fost preocupat de el (desigur, există excepții).

- O altă invitație lansată publicului a fost legată de formarea lui. Cum se poate forma un public și care este aici rolul actorului și al regizorului. Care este aici rolul dvs? Cum v-ați dori să fie publicul de la Iași?

- Răspunsul e corelat cu ȋntrebarea de mai sus. Cred foarte tare ȋn importanța teatrului pentru public tânăr și a programelor dedicate. Cred ȋn nevoia de a construi un spațiu de dialog cu generațiile următoare. Sigur că artiștii pot contribui, dar avem nevoie și de manageri, curatori, realizatori de programe culturale. Artiști avem, ne lipsește strategia care să ȋi orienteze. Suntem cumva blocați ȋn ideea că rolul unui teatru este exclusiv de a produce spectacole, care ideal, umplu sălile. Or, din punctul meu de vedere, e nevoie de a construi o relație cu comunitatea. Trebuie să dăm ca să primim. Consumul cultural nu se ȋntâmplă din inerție, iar cultura este subvenționată ȋn beneficiul cetățeanului, nu al artistului. Nu ni se cuvine să avem un public, e necesar să ne implicăm activ ȋn dezvoltarea lui.

Experiențele mele cu publicul ieșean au fost foarte plăcute. E un public cald, deschis și empatic pe care abia aștept să ȋl reȋntâlnesc.

Spectacolul va putea fi văzut în această seară la FITPTI, de la ora 19.

A consemnat Maura ANGHEL