„Ca să fie în top, Iașul trebuie să scoată nasul pe afară, deși e complicat cu transportul”

 

 

- Ediția din acest an a FITPTI va avea și un jurnal colorat, semnat de George Roșu. Ce ai făcut, mai exact? Ce vei face?

- Am fost invitat să țin un jurnal al festivalului, asta înseamnă că sunt ochi și urechi prin teatru, la spectacole, dar mai ales pe lângă spectacole. Scopul meu este ca prin jurnal să îmi răspund la niște întrebări mai vechi legate de viața unui teatru în zilele noastre.

- Cum a început colaborarea cu FITPTI? Ce te-a atras la acest proiect?

-  Știu de festival de câțiva ani și de când am auzit de el am fost curios de teatrul ieșean. Anul acesta am avut noroc ca festivalul să se țină și am profitat să vin.

- Spui că folosești desenele ca să îți dai cu părerea despre lucrurile care se petrec în viața ta. Ce părere ai despre FITPTI? Ce ți-a plăcut cel mai mult să desenezi?

- Suntem abia în cea de-a treia zi, dar până acum cel mai mult mi-a plăcut forfota pe care o face festivalul în teatru. Este o stare greu de desenat. Sper doar să îmi iasă pe măsură. Ah, și roboțelul invitat, Pepper. Încerc să trec tot ce văd în festival și în juriul lui printr-o prismă personală atunci când desenez. Astfel, unele desene pot părea critice, dure etc. Dar doar așa pot să funcționeze. Și ele, și eu.

- Cum e publicul din lași? Ce are diferit față de alte publicuri?

-  Sunt de părere că teatrele din România au două publicuri: îl au pe cel local, zilnic, să zicem, care vine din nevoia de teatru și apoi îl mai au pe cel de festival. Acesta din urmă iese din casă la spectacole invitate, la numele mari, la spectacole aduse de afară. Ambele sunt importante bineînțeles. Și aici intervine managerul cultural și abilitățile lui/ei de a împăca aceste două publicuri. Publicul ieșean nu diferă de cel din Cluj sau de cel din Bucureșți sau Timișoara, diferă publicul de teatru independent doar. Dar teatrele independente intră în altă discuție.

- Te-ai plimbat prin lași, ai făcut fotografii, ai prins instantanee. Ce ți-a atras atenția? Ce nu ți-a plăcut?

-  Ha-ha! În orașul acesta totul vrea să fie foarte vizibil. Asta e prima reacție pe care o am în Iași. Reclame, bannere, firme și firmulițe, stegulețe și personalizare (nu cea mai fină) peste tot. A doua reacție este cea pe care o am în orice oraș din România, îmi zic: „Oh, ce oraș românesc”. Iașul e poate un pic mai românesc decât celelalte. Cred că încearcă prea tare accesarea unor valori și ale unor tradiții necunoscute și nevalidate pentru că sunt inexistente, în loc să se concentreze la creație de valori de nivel EU măcar. Asta îl face un oraș static și neatractiv pentru un turism intelectual și cultural. A rămas în 2006 ca idei și concepte de promovare.

- Și ce soluție vezi?

- Să scoată nasul pe afară, deși e complicat cu transportul.

- Spui despre tine că desenezi cu text. Cum faci asta? De unde vine textul?

- Pentru că desenez la fel de bine cum desenam în clasa a VII-a, completez cu text ca să nu fie dubii. Inițial, textul era titlul desenului, titlu care funcționa ca o legendă pentru desen. Apoi a rămas doar titlul, devenind el centrul atenției.

- Care a fost cel mai tare desen cu text pe care l-ai făcut? La care ții cel mai mult?

-  Cel mai tare e mereu următorul. Deocamdată îmi place desenul „Totul va fi așa și așa”.

- Vorbește puțin despre Nonstop-ul de artă. Ce este și cum a crescut idea?  Cred că și la lași ar fi nevoie. Cum l-ai vedea creionat aici?

- Spațiul din Sibiu, Artă Nonstop, a apărut în 2020, în anul în care autorul textului care a făcut celebru acel spațiu a murit. Mircea Nicolae a scris pe firma acestui spațiu în anul 2007 „MĂ GÂNDESC LA EA”, iar alături pe ușă, în locul orarului, a continuat cu „NONSTOP“. Puțini dintre cei care își fac poză acolo știu care este povestea și cine e autorul. Spațiul este închiriat de la Primărie și funcționează ca un spațiu de artă independent. Împreună cu colegii mei, fără de care nu se putea face nimic, încercăm să aducem și să propunem artiști care ne plac. Am expus și în lockdown, și după, și sperăm să o mai facem cât mai mult. Ideea din spatele nonstopului este de fapt de a arăta că se pot găsi soluții și pentru artiștii independenți, și că, de fapt, nu faptul că nu sunt spații de-a gata e problema ci ce ai pune în ele atunci când le-ai avea.

- Aș schimba registrul înspre nostalgic. De când desenezi? Ce te-a atras la desen? Dar la text?

- Desenez de când mă știu și desenând, am învățat să și scriu. Până la urmă, literele sunt niște semne, niște desene, nu. Cel mai fain desen a fost unul făcut pe la 4-5 ani, cu o balenă. Nu îl mai am și de câte ori încerc să îl reproduc din memorie îmi e clar că ceva s-a pierdut pe drum. Un fel de prospețime și curiozitate care devine tocit.

- Ce-ți place la viața ta, la arta ta, la oamenii din jurul tău?

- Libertatea pe care o ai ca artist în secolul 21 (la noi) nu cred că se poate compara cu nici un fel de altă libertate. E o libertate pe care ți-o iei și apoi ți-o asumi și asta e. Îmi plac oamenii mai mult acum decât acum, să zicem, 10 ani. Îmi place să intuiesc ce au în cap. Am devenit mai curios și poate mai prietenos. Semăn cu mama. Mama poate să vorbească mereu cu oricine, oricât despre orice. Cred că asta poate fi o calitate.

- Ce îți dorești cel mai mult, George? Care este visul tău ascuns?

- Dorințele mele se schimbă în funcție de sezon și vremuri. Acum trei ani, îmi doream să plec în Germania. De tot. N-am plecat. Anul acesta, am vrut să fac un spectacol de teatru, nu s-a putut. La anul vreau să fac un film, probabil că o să fac altceva. Cine știe ce va mai fi la anul…

A consemnat Maura ANGHEL