Evenimentul 30 - Ce repede mai trece timpul!

 

Aflu că zilele astea se fac taman trei decenii de la apariţia pe piaţa presei locale a cotidianului Evenimentul. Treizeci de ani...

Normal, m-au năpădit amintirile! Îmi amintesc cum ziarul a pornit în câţiva oameni, avea doar patru pagini şi se tipărea pe plumb, la Dosoftei.

Ţin minte de parcă ar fi ieri. Era spre prânz când am intrat pe uşa laterală a sediului de pe Ştefan cel Mare şi m-a întâmpinat doamna Rodica. M-a întrebat ce vreau şi i-am spus că îmi caut de lucru. Din spatele ei, Sandu Leonte (unul dintre primii angajaţi ai ziarului) se iţeşte după o perdea blumarin pusă pe o aţă care separa chipurile conducerea de restul redacţiei. „Postul de şofer e ocupat şi altceva nu văd ce aţi putea face la noi”, îmi zice. „A, nu...” îi replic eu, „mă interesează postul de scriitor!”.

Avea omul ăsta un fel de aparte de a răspunde care niciodată nu mi-a plăcut. Zâmbea strâmb, mai în colţul gurii, apoi trântea câte o aroganţă, cum a fost şi asta cu venirea mea la ziar. Ori uitase, ori poate să făcuse că a uitat, într-o casetă inserată în una dintre cele patru pagini al ziarului era şi un anunţ de angajări redactori. Ăla era şi motivul pentru care intrasem pe uşă. M-a întrebat dacă am mai scris la vreun ziar, i-am răspuns că nu, dar că aş putea încerca. „M-am uitat şi eu prin ziare. Cred că mai prost de atât n-aş putea să scriu nici eu”. Dacă tot ştiu că-s respins înainte de a deschide gura măcar să mă răcoresc trântindu-i şi eu altă aroganţă.

Spre surpriza mea, de după perdea mai apare un cap, negru şi buzat, cu ochii mari şi încercănaţi. Era directorul ziarului, Constantin Pălăduţă. Se vedea pe el că trage mult şi nu prea doarme nopţile, probabil de griji ca la orice început. Pe piaţă mai erau încă trei cotidiane: Opinia (fosta Flacăra Iaşului de pe vremea comuniştilor), 24:Ore şi Monitorul. Tirajele erau mari, iar concurenţa fioroasă. Ca să convingi cititorul să scoată din buzunar 30 de bani ca să cumpere foaia ta de la chioşc, trebuia să oferi ceva pe acea foaie!

Ce să zic, în anii 90 lumea cumpăra cam toate ziarele. Erau o foame extraordinară de tipărituri! Şi găseai în acele ziare de toate. În timp, pe măsură ce şi tirajele au început să scadă de la ordinul zecilor de mii, la câteva mii, presa ieşeană a încercat să-şi găsească o identitate proprie. Unii au mers pe ideea de informaţie spectacol şi dezvăluiri măciucă bine plasate la câte un car de oale plătitoare (că şi salariile astea trebuiau plătite de undeva!). Nu le mai dau numele aici, că m-am războit destul cu ei. Alţii au încercat să-şi impună o prezenţă mai sobră în piaţă, evitând înfloriturile sau poveştile cu găini care fată pui vii. Evenimentul a optat pentru concizia informaţiei şi a continuat aşa până azi. Eu cred că a făcut o treabă bună, că nu toată lumea e amatoare de cruciade pe hârtie sau poveşti cu... tâlc. 

Mai are Evenimentul ceva ce nu au avut cotidianele din Iaşi: mica publicitate. O spun fără vreo jenă că primele anunţuri de mică publicitate de matrimoniale şi mesaje la matrimoniale au fost scrise de mânuţele astea două ale mele, la o maşină clasică de scris, ditamai namila. Eram mai tot timpul pătat pe degete de la banda pe care o tot aşezam că-mi tot sărea din suportul ei. Alteori se termina negrul de pe ea şi mă enerva la culme. Mesajele la matrimoniale au fost cârligul care au făcut din Evenimentul cel mai căutat ziar de mică publicitate din Iaşi. Şi aşa a rămas! Mă tot lua la mişto Florin Zamfirescu (Dumnezeu să-l ierte, că nu mai e demult printre noi!): „în loc să tot scrii anunţuri, mai bine pune mâna şi fă presă adevărată!”. Nu-mi pica bine, dar ştiam că treaba-i bună. Ziarul crescuse de la patru la opt pagini, apoi paginile s-au dublat încă o dată, şi încă o dată. „Lasă, Florin, vorbim noi mai târziu”. Au încercat ceilalţi să ne calce pe urme cu publicitatea, dar trenul deja plecase.

De la Evenimentul am plecat în 96, stors de vlagă, cu inima vraişte în urma unei intoxicaţii tabagice (fumam două spre trei pachete de Gitanes pe zi!) care m-a pus pe targă. Am avut o perioadă când venea Costică Hlihor şoferul să mă ia de acasă la 2:30, mergeam cu el şi cu Gabi Chiricescu până în gară la Paşcani să urmăresc distribuţia ziarelor spre judeţele limitrofe. Apoi, caută oameni, spaţii pentru subredacţii ca să faci Evenimentul din ziar local cotidian regional! Nu a fost deloc uşor, dar ceva tot a rămas în urmă. După Evenimentul, cariera mea jurnalistică a continuat la Independentul, Ziua, Flacăra Iaşului, apoi am început eu să fac ziare.

Ce-ar mai fi de spus? Meseria asta de jurnalist, dacă o faci pe bune şi pui suflet, te consumă ca pe lumânare. Dar îţi dă şi satisfacţii! Am cunoscut oameni deosebiţi, dar şi jigodii. Am fost lăudat, dar şi târât prin tribunale, ameninţat la telefon sau scuipat în faţă. Trăgând linie, nu ştiu dacă aş fi putut să fac vreodată o meserie mai aproape de mine ca vocaţie. Evenimentul este ziarul care mi-a deschis acestă uşă de carieră şi îi sunt recunoscător pentru asta!

Ce urmează? Nu ştiu... Când văd cum arată presa acum şi ştiu ce compromisuri face ca să supravieţuiască în era internetului, am momente când mă simt ca producătorul ăla care a făcut totă viaţa telefoane cu fir, iar acum nu mai vinde pentru că toţi au telefoane mobile. Dar viaţa merge înainte!

Am totuşi încredere că presa scrisă se va adapta şi la noile vremuri. Va îmbrăca alte forme, dar conţinutul – respectiv informaţia corectă – trebuie să rămână pentru că oamenii au nevoie de ea. Sigur se poate face treabă bună şi pe net dacă pui capul la treabă. Hârtia e prea scumpă şi ar cam fi timpul să ne obişnuim fără ea.

Felicitări, Dan Brezuleanu şi întregii tale echipe că aniversaţi o cifră atât de frumoasă de la apariţia ziarului.

Felicitări domnului Vasile Ilegitim că a pornit ziarul de la zero şi l-a adus până aici!

Gânduri bune şi cele mai calde urări de bine din partea mea, în fond, tot unul de-al vostru! La mulţi ani!

Florin ANTOHI