Oportunităţile hibernale ale celor fără adăpost

 Valul de frig de la finele săptămânii trecute a zdruncinat din temelii bonomul trai estival al sutelor de persoane fără adăpost care fac, de ani buni, parte din decorul municipiului. Aceştia au aflat subit că-i prag de iarnă şi s-au aruncat în disperare să-şi afle cât mai rapid sălaşul izbăvitor. Ca de obicei, înghesuială mare pe ţevile de termoficare şi la gurile de canal. În scările de bloc, din ce în ce mai greu. Dar noi orizonturi se deschid pentru, totuşi, foarte descurcăreţii oameni ai străzii.

Adevărat confort: uscător pe post de garsonieră. Nicio cameră de cavou nu-i de lepădat

Pentru cei fără de locuinţă, de la an la an e din ce mai greu să treacă iarna. Dormitul lejer, pe băncile din parcuri, e imposibil. În gară nu mai e belfereala de altădată. Patrulele, din ce în ce mai exigente. La fel şi în triajele marilor spitale, la fel şi cu adăposturile de urgenţă din scările de bloc.

Înghesuiala maximă, precum cea a studenţilor la un loc în cămin, e pe ţevile de termoficare ori în gurile de canal. În timp, s-a constituit o adevărată mafie, o bursă clandestină a locurilor de cazare hibernale a celor fără venit. Concurenţă accerbă, de-a dreptul sălbatică. Însă, unii, mai iscusiţi şi mai inventivi, au descoperit noi orizonturi, noi metode de trecere confortabilă peste vicisitudinile sezonului rece.

De exemplu, Sigismund. Are aproape 50 de ani, vieţuieşte în stradă de prin '96, de când a rămas fără serviciu. Nu arată defel a boschetar. Mai serveşte, când şi când, câte un păhărel, dar n-are nimic de-a face cu „drojdierii” de performanţă. Dimpotrivă, e foarte atent cu aspectul fizic, se îmbracă îngrijit, aproape la patru ace. Costum, pălărie, umbrelă, balonzaid, de-acum palton. Chestii care l-au ajutat enorm. Inspirând seriozitate şi curăţenie, s-a învârtit de-o cazare la care colegii de breaslă nici nu visează. Contra unei sume lunare de 100 de lei, un uscător de 12 metri pătraţi, cu lumină, o saltea, o măsuţă şi un scaun. Căldura asigurată de termoficarea centralizată.

Nu-i deloc caz singular. De câţiva ani de zile, aceste anexe ale apartamentelor ceauşiste sunt din ce în ce mai inspirat exploatate de către proprietarii lor. Cu acte sau fără. Cândva, erau folosite pe post de cămări ori magazii pentru ciuveie. Acum, precum în cazul de mai sus, se închiriază. La fel şi boxele de la subsol. Preţurile variază între 50 şi 100 de lei lunar, funcţie de facilităţi şi de confortul avut. Muşterii sunt destui, aşa că se poate face selecţie. Ca să fie acceptaţi, aceştia trebuie să inspire seriozitate, hărnicie şi curăţenie. Sunt foarte utili pe post de paznici.

Cam în aceeaşi categorie, dar cu un decor cam macabru, sunt cei care găsesc oportunitatea de a ierna într-o cameră de cavou încă neocupat definitiv. Un pic mai frig, dar nu bate vântul, temperaturi acceptabile, şanse mărite de a se lipi la vreun praznic ceva şi o cazare deloc costisitoare. Maxim 50 de lei. Cheltuieli cu întreţinerea, zero.

Hotel Socola şi mila creştinească

De la an la an, tradiţionalele adăposturi din jurul ţevilor de termificare ori de prin canale se tot împuţinează. Oamenii străzii trebuie să găsească alte soluţii. Şi le găsesc. Probabil cel mai iscusit e Relu, un tânăr de 27 de ani ce-şi fructifică la maxim diagnosticele neuropsihiatrice. E depresiv şi uşor alcoolic. N-are nevoie decât de o beţie şi o criză în public şi gata. Cazare şi masă gratis, vreme de trei săptămâni. Arareori mai mult, dar nu-i problemă. Cât stă la Socola îşi reglează mersurile, găseşte ceva, un mod prin care să se descurce câteva zile în „civilie”, apoi repetă scenariul. Trei-patru internări şi vine primăvara.

Nu-i singurul care a aflat de pontul ăsta, mai ştie cel puţin 5-6 tovarăşi. Vreo doi au şi retard mintal, dar nu-i deloc handicap în conjunctura asta. Dimpotrivă, e un atu. Eşti mai sigur că vei fi primit.

Mai greu, dar deloc imposibil, e să te lipeşti de-o familie de samariteni. Din alea care nu ratează nicio slujbă de la biserică, aprind lumânări, fac pomelnice şi dau de pomană. Precum Adrian, un foarte credincios pensionar înainte de termen. El are 56 de ani şi e beteag, consoarta, de aceeaşi etate, e supraponderală şi plină de reumatisme. Stau într-un apartament prea mare pentru ei. Trei camere decomandate. Aşa că şi-au făcut o tradiţie de a găzdui peste iarnă unul-doi, maxim trei, boschetari. Pe care i-au cunoscut la biserică şi au fost testaţi în prealabil. Cel puţin la proba de interviu. Nu pretind chirie în bani, iar oaspeţii n-au de făcut altceva decât să ducă gunoiul, să meargă la cumpărături şi să se mai spele din când în când. „Asta-i partea nasoală! Cam put!”, conchide domnul Adrian. Marcel FLUERARU