Scrisoarea și mesajul pastoral pentru Paști ale PS Petru Gherghel

  

Drumul victoriei şi al înălţării
Pentru înălţare este nevoie de umilinţă şi sacrificiu

 

 

Retrăim şi anul acesta, cu vie credinţă şi multă însufleţire, bucuria învierii Domnului. Este ziua victoriei lui Isus şi a înălţării sale după clipa întunecată din Vinerea Mare. După întunericul de pe Calvar, soseşte clipa învierii şi a luminii. A fost nevoie de umilinţă şi moarte pentru a ajunge şi a trăi cu mare bucurie ceasul biruinţei şi al înălţării. Acesta a fost drumul ales de Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul omului, pentru a împlini voinţa Tatălui ceresc şi pentru a oferi fiilor săi răscumpărarea: drumul crucii, drumul jertfirii şi al morţii.

Misterul Paştelui ne face să înţelegem că acela care a înviat a trebuit mai întâi să treacă prin proba morţii, dovedind cea mai mare umilinţă pe care omul a putut-o cunoaşte în istoria sa. Isus, care s-a umilit până la moarte, şi încă moartea pe cruce (cf. Fil 2,8), înviind glorios din morţi, ne învaţă care este adevărul despre viaţa omului, un adevăr întărit de înţelepciunea divină, şi anume că orice înălţare autentică presupune jertfă şi umilinţă. Numai după ce „s-a nimicit pe sine” a putut Isus să se ridice şi să învingă moartea. Acest adevăr al victoriei asupra morţii reprezintă pentru cei ce cred lecţia „bobului de grâu”, care ne descoperă acelaşi adevăr, confirmat de natură, că oricărei înălţări îi precedă, într-un anumit sens, umilinţa şi moartea. În multe feluri s-a umilit Isus Cristos pe parcursul vieţii sale ascunse şi publice, însă alegerea morţii pe cruce şi a aşezării trupului său într-un mormânt reprezintă în gradul cel mai înalt legea germenului vieţii aşezat de Creator în om, în făptura sa cea mai iubită, care nu poate să fie învinsă de nimic, nici chiar de moarte.

Destinul bobului de grâu ne face să trăim nădejdea că, murind în Cristos şi prin Cristos, ne vom bucura de o speranţă vie, cea a vieţii fără de sfârşit. Acest bob de grâu - imagine a lui Isus - a căzut de sus, de la înălţimea cerului; a fost sacrificat, pentru ca noi, cei de jos (cf. In 8,23), să ne transformăm, să ne ridicăm, să ne desprindem de legăturile noastre pământeşti, de tot ceea ce este păcat, ca să devenim capabili să trăim în lumina învierii. Papa Francisc spunea într-o predică pascală: „Isus, bobul de grâu semănat de Dumnezeu în brazdele pământului, a murit ucis de păcatul lumii, a rămas două zile în mormânt; însă moartea lui conţinea întreaga putere a lui Dumnezeu, care s-a eliberat şi s-a manifestat în a treia zi: învierea Domnului nostru Isus Cristos”.

În moartea lui Isus putem contempla, aşadar, umilinţa şi înălţarea deopotrivă. Sfântul Paul ne vorbeşte despre moartea Mântuitorului ca despre o umilire: „S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte” (Fil 2,8). Sfântul Ioan, evanghelistul, în schimb, ne redă cuvintele lui Isus despre propria răstignire, văzând în ea o înălţare: „Iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32). Înălţarea nu exclude niciodată umilinţa, ci o presupune. O credinţă superficială poate privi umilinţele pe care ni le oferă experienţa vieţii cu o atitudine ostilă, respingătoare, reproşându-i lui Dumnezeu că prin ele ne simţim înjosiţi, dispreţuiţi şi lipsiţi de orice valoare. O credinţă matură ştie însă că toţi cei plăcuţi Domnului se încearcă în cuptorul umilinţei (cf. Sir 2,5), nu pentru a fi zdrobiţi, ci pentru a fi făcuţi demni de o mai profundă comuniune cu Dumnezeu.

Inspirându-ne din îndemnul sfântului Paul, vrem să formăm în noi sentimentele pe care le întâlnim la Isus (cf. Fil 2,5), să ne facem proprie virtutea umilinţei în mediile principale în care ne desfăşurăm viaţa: familia, şcoala, locul de muncă; să acceptăm sacrificiul drept cale prin care ne „nimicim” în favoarea celorlalţi, în numele iubirii, pentru a ne înălţa tot mai mult la Dumnezeu, la cele de sus (cf. Col 3,1), având convingerea că, prin eliberarea de păcat, Isus este învingător în noi şi ne face vrednici să ne înălţăm împreună cu el, de vreme ce locuieşte în sufletele noastre.

Creştinismul pe care îl profesăm şi îl mărturisim nu este o moştenire a celor învinşi, a celor fără orizont sau a celor al căror orizont de viaţă este închis sau întunecat. Cel credincios, chiar dacă ar trebui să treacă prin nenumărate suferinţe şi încercări, are un fundament în Isus Cristos, care a transformat moartea din Vinerea Mare în bucuria din Duminica Paştelui. Acesta este cu adevărat suportul celui ce crede, ştiind că încercarea şi suferinţa, chiar dacă ar dura zile, luni sau ani, vor face până la urmă loc germenului vieţii, seminţei învierii din suflet, acoperite trecător de pulberea întunecată a pământului, însă gata să se trezească din întunericul mormântului la bucuria luminii şi a vieţii.

Îndreptându-se spre Ierusalim - unde ştia că va fi dat pe mâna păcătoşilor care îl vor biciui şi răstigni, cum ne relatează evangheliştii -, Isus, care avea de la Tatăl mandatul să se dăruiască pentru toţi, îi anunţă pe ucenici de trei ori despre drumul jertfei sale, când va fi dat morţii din partea celor răi. El îi încurajează pe cei trei apostoli, Petru, Ioan şi Iacob, le arată pe muntele schimbării la faţă chipul său strălucitor şi îi face să audă glasul Tatălui, iar apoi îi invită să-l urmeze până sus pe un alt munte, pe Calvar, locul supremei sale mărturii şi iubiri, pentru ca ei, cei aleşi, să fie întăriţi pe drumul lor de martori şi vestitori ai Celui Înviat. Argumentul cel mai puternic al misiunii sale mântuitoare trebuia să fie jertfa supremă a iubirii sale: iubirea l-a adus pe pământ - iubirea trebuia să fie imboldul jertfei sale răscumpărătoare.

Sunt vrednice de amintit mai ales cuvintele lui Isus adresate apostolilor în drumul său spre Ierusalim, spre Calvar şi spre cruce: „Şi a început Isus să le arate ucenicilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim, să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie” (Mt 16,21), adevăr pe care ni l-a prezentat şi evanghelistul Marcu: „Atunci a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie. Şi le spunea aceasta în mod deschis” (Mc 8,31-32).

Dragi fraţi şi surori,

În bucuria acestui măreţ şi mângâietor adevăr, să trăim Paştele cu simţăminte adânci de credinţă, apropiindu-ne mai ales de cei care cu dor aşteaptă trecerea Domnului prin sufletul lor însetat de pace şi prin locuinţa lor săracă şi lipsită de căldura iubirii reciproce, pentru a revărsa asupra ei o rază a luminii învierii sale.

Să stăm mai aproape de cei care sunt copleşiţi de încercări şi dezamăgiri, pentru ca încrederea lor în Domnul să fie mai motivată; să fim alături de cei care, crezând că se descurcă şi fără Dumnezeu, aleg să se încreadă doar în propriile puteri şi capacităţi, ca şi ei să fie convinşi că viaţa îşi găseşte sens doar în Cel care a creat-o şi care îi poate oferi împlinire. Să ne apropiem cu mai multă căldură de cei care s-au îndepărtat de Biserică, arătându-se intoleranţi faţă de greşelile şi slăbiciunile ei, ca să înţeleagă adevărul că ea este pentru toţi un loc de purificare personală şi de regăsire comunitară a lui Dumnezeu. Să trăim cu toţii bucuria Învierii ca pe cel mai mare dar pe care-l putem primi de la cel ce este viaţa şi învierea noastră.

În faţa tuturor greutăţilor, să spunem şi noi împreună cu apostolul Petru: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,68). Numai tu eşti învierea şi speranţa noastră.

Doar aşa vom putea cânta împreună cu toţi cei care cred în misterul învierii Domnului: Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă şi speranţă dăruindu-le!Amin.

Iar vouă, tuturor, vă doresc: Sărbători fericite!

Paşte binecuvântat!

Petru Gherghel, 
episcop de Iaşi