De ce trebuia răsturnat de la putere Ceauşescu pe 22 decembrie 1989?

 În martie 1989, Ceauşescu reuşise să ramburseze integral datoriile, România mai avea în plus 3,7 miliarde USD depuşi în bănci şi creanţe de 7-8 miliarde USD. La această sumă s-ar fi adăugat începând cu 22 decembrie şi exporturile României pe 1989 care au fost de 6 miliarde USD.

Veniturile scontate din exportul de armament urmau să fie în 1990 de 3 miliarde USD şi datorită comercializării celor două noi tipuri de aeronave IAR-99 Şoim şi IAR-317 Airfox, despre care am vorbit în episodul anterior. În 1991 era planificat pentru a intra în producţia de serie şi avionul supersonic românesc IAR-95 Spey .

Acest debut constituia intrarea României în grupul ţărilor care îşi construiau singure cam toate categoriile de avioane de luptă, industria aeronautică românească devenind totodată un furnizor important de bani la buget şi de locuri de muncă. IAR-95 ar fi fost construit în 60-100 de exemplare pentru armata română, alte 200-300 de aparate fiind exportate şi Romania ar fi avut o bază de plecare în negocierile pentru crearea de parteneriate cu greii industriei aeronautice mondiale. Azi, după 24 de ani de la răsturnarea de la putere a lui Ceauşescu, am şi uitat că în România se fabricau avioane şi elicoptere militare.

Toate acestea îl îndreptăţeau pe Ceauşescu ca pe 26 ianuarie 1990, de ziua sa, să anunţe renunţarea definitivă la raţionalizarea căldurii, apei calde, iluminatului, carburantului şi să bage alimente din belşug pe piaţa internă. Aşa se explică faptul că Stănculescu împreună cu conducerea DIA (în mod special contra-amiralul Ştefan Dinu) au fost ţintele prioritare de racolat, pentru perseverentele servicii occidentale şi AVO. Cei doi au primit din partea acestora rolul de dirijor şi respectiv superman din teren, în scenariul evenimentelor din decembrie 1989.

În 1990 noul guvern FSN a renunţat la producerea elicopterului IAR-317 Airfox şi a avionului supersonic IAR-95 Spey, avion pe care l-au realizat totuşi chinezii în cooperare cu Pakistanul, botezându-l FC-1 Chengdu/JF 17 Thunder. În 2004 i-a surâs din nou şansa României prin propunerea Rusiei de transfer tehnologic necesar revitalizării industriei de Apărare, în schimbul menţinerii statutului de ţară neutră. Fiind vorba de fabricarea la Craiova a peste 100 de MiG-29K/KUB şi la Crângu lui Bot rachete aer-aer R-77RVV-AE, rachete sol-aer 9K338 Igla-S, rachete antitanc dirijate pe fascicol laser 9A4172 Vikhr şi rachete anti-navă Kh-35 Uran. Preşedintele Ion Iliescu şi guvernul PSD condus de Adrian Năstase a refuzat propunerea ruşilor, preferând ca România să intre în NATO.

Scribălăii din presa românească, fiind în slujba patronilor făcuţi milionari de lovitura de stat din decembrie 1989, au aruncat o perdea de fum prin 2011 pe tema „reginei Vămilor”. Superficialitatea nu le-a permis să intre în profunzimea subiectului şi să facă conexiunile necesare, plecând de la realitatea că şeful ANAF, adică vameşul Sorin Blejnar era colonel acoperit al MApN. Aşa cum alt vameş, Vasile Blaga (preşedintele PD-L) avea şi el gradul de colonel plin, încă din 2006, când era ministru de Interne.

În dosarul Ţigareta 2 există şi o declaraţie a colonelului Gheorghe Truţulescu, care afirma că sarcina vămuirii avionul IL-76 ar fi revenit lui Teodorescu, numele de cod al unui ofiţer sub acoperire aparţinând unui serviciu de informaţii româneşti. Truţulescu afirma că îl cunoştea dinainte de 1989, când lucra în contrainformaţii şi că acesta fusese „plantat” în Direcţia Generală a Vămilor (DGV). Din februarie 1997, în funcţia de director al Direcţiei de Supraveghere şi Control Vamal din cadrul Direcţiei Generale a Vămilor a fost numit Teodorescu Aurel. Acesta era absolvent al şcolii militare de ofiţeri activi a Ministerului de Interne de la Băneasa promoţia 1978 şi fusese încadrat după absolvire ofiţer de informaţii în Departamentul Securităţii Statului, la Direcţia a III-a contraspionaj. În parodia de proces Ţigareta 2, procurorul colonel Popov Mihai s-a grăbit să-l audieze pe Teodorescu Aurel şi să facă o confruntare inutilă a acestuia cu Truţulescu deşi Aurel Teodorescu nu corespundea descrierii fizice făcute de fostul comandant al batalionului 404 Cercetare: masiv, înălţime peste 1,80 m, grizonat. Popov fiind înţeles cu Truţulescu să reediteze o nouă farsă cu teroriştii inexistenţi, la fel ca şi în decembrie 1989. Întrucât descrierea fizică se potrivea mănuşă lui Vasile Munteanu, şeful vămii Cargo a aeroportului Internaţional Bucureşti-Otopeni, i-am solicitat fără niciun rezultat lui Popov audierea acestuia. Ca o coincidenţă, Munteanu fusese anterior adjunctul şefului de vamă al gării de Nord, responsabil cu livrarea fără vămuire a transporturilor speciale de marfă, adică a armelor. Rol pe care l-a jucat cu succes şi în Ţigareta 2, dovadă că aparţinea şi el Direcţiei Informaţii a Armatei, ca şi batalionul 404 Cercetare, comandat de Gheorghe Truţulescu.

Tot în dosarul Ţigareta 2 există şi o filă din agenda colonelului Truţulescu, cuprinzând o adnotare unde vămile din România sunt considerate intrări pentru serviciile de informaţii româneşti. Între serviciile de informaţii exista o permanentă luptă pentru acapararea intrărilor, acestea fiind drumul cel mai scurt pentru o îmbogăţirea rapidă şi sigură acelor care îi numeau în funcţii pe sutele de indivizi cu nume de cod Teodorescu. Pentru transportarea şi introducerea în ţară fără probleme a valutei, de către agenţii acoperiţi ai Securităţii şi ai DIA, anume desemnaţi, din 1985 directorul general al Vămilor din România, şefii de puncte vamale, şefii de tură şi ai birourilor de cadre de la toate nivelurile erau ofiţeri acoperiţi ai Securităţii. Deşi valuta nu mai ajungea la bugetul de stat, ci în buzunarele şefilor serviciilor de informaţii, această practică funcţiona şi în perioada când eu eram comandant adjunct al aeroportului Otopeni. În câteva rânduri am depistat introducerea în ţară de către ofiţeri ai serviciilor româneşti, ajutaţi de angajaţi ai aeroportului care făceau parte din reţeaua lor informativă, a unor persoane, prin alte locuri decât fluxurile destinate pasagerilor şi fără efectuarea facilităţilor de vamă şi frontieră. Raportând situaţia directorului general al aeroportului, dl. Ţară Gabriel, am avut surpriza să constat că era la curent şi că autorizase personal aceste încălcări de procedură, fără să mă anunţe.

Revenind la 22 decembrie 1989, regula instituită de Ceauşescu în ceea ce priveşte colectarea banilor era aceea că în ultimele 10 zile ale fiecărui an calendaristic să fie făcut bilanţul AVS pe întregul an şi sumele de bani, aflate în conturile din străinătate să ajungă în ţară, fiind depozitate la BRCE. Această perioadă de 10 zile în care valuta afluia în România începea din 22 decembrie. Băncii BRCE i-a fost schimbat numele în Bancorex după revoluţie, pentru a fi falimentată cu bună ştiinţă.

Toţi aceşti bani, care aparţineau tuturor românilor, n-au mai ajuns niciodată la bugetul de stat. O parte au rămas în posesia celor din reţele de sprijin ale celor patru reprezentanţe comerciale. Mai precis celor care operau conturile în care erau depuşi şi care nu au mai trimis banii în România, păstrându-i pentru ei. O altă parte s-au evaporat, ajungând direct în conturile personale ale şefilor ICE-urilor care au distrus documentele de evidenţă. Şi doar foarte puţini bani, care apucaseră să ajungă în România pe 22 decembrie, au fost căraţi cu geamantanul de la BRCE de persoane anume desemnate să devină milionarii României, de către noua putere. Totul la adăpostul perdelei de fum numită „lupta cu teroriştii” menită să ţină lumea acasă. Şi prezentării la TVR, cu nenumărate reluări, a mascaradei de proces de la Târgovişte, urmată de execuţia cuplului Ceauşescu, ambele special create în acest scop.