Oamenii care închid cercul vieții

În universul vocațiilor, există unele profesii care sunt adevărate chemări, și printre acestea se numără autopsierul * este o muncă grea, pe care puțini o aleg, iar și mai puțini o înțeleg cu adevărat * acești profesioniști lucrează în tăcere, departe de ochii lumii, într-un domeniu în care moartea și suferința sunt omniprezente * este un rol vital, însă adesea neapreciat, de a păși alături de cei care au trecut pragul final al vieții

 

În lumea profesională, există meserii pe care puțini le aleg și și mai puțini le înțeleg cu adevărat. Printre acestea se numără și cea de autopsier - o muncă grea, adesea evitată și înconjurată de un tabu social profund. Lucrul cu trupurile celor trecuți în neființă este un aspect al vieții pe care majoritatea oamenilor preferă să-l ignore sau să-l evite. În această lume tăcută, autopsierii lucrează în umbră, adesea nevăzuți și poate puțin apreciați pentru contribuția lor crucială adusă comunității.

Viață după ultima suflare

Pentru un autopsier, fiecare zi la locul de muncă este o poveste de viață care s-a încheiat. Ei sunt puntea între tăcerea morții și durerea celor vii. Lucrează nu doar cu cei care au plecat, ci și cu cei rămași în urmă, familiile îndurerate. Este o responsabilitate imensă și un act de empatie profundă să fii acolo pentru aceste familii, oferindu-le răspunsuri și înțelegere într-unul dintre cele mai vulnerabile momente ale existenței lor.

Fiecare zi din viața lor este un memento mori, un „reminder” constant al efemerității vieții umane. „Este o profesie care te învață să prețuiești fiecare suflare, fiecare moment. Noi vedem zilnic cum toate acestea se pot sfârși brusc”, spune Petrică, autopsier la unul dintre spitalele din Moldova, unul din martorii tăcuți ai poveștilor neterminate, ai visurilor neîmplinite, ai iubirilor brusc întrerupte.

Emoțiile cu care se confruntă autopsierii sunt intense și adesea contradictorii. Există o tristețe profundă în a fi martor la sfârșitul unei vieți, dar și o formă de respect sacru pentru moarte. Ei învață să navigheze acest ocean de sentimente, găsind o cale de a onora memoria celor plecați, în timp ce își păstrează propria sănătate emoțională. „Ai nevoie de o stăpânire mare de sine, trebuie să fii tare. Ai nevoie de acel echilibru între a fi în prezența morții zilnic și a trăi o viață normală în afara sălii de autopsie. Până la urmă, și noi trebuie să ne trăim propriile vieți”, continuă Petrică. Nu l-am întrebat cum și de ce și-a ales această meserie „pe care trebuie să o facă cineva. Și de trupurile celor ce au fost trebuie să aibă cineva grijă”.

Cum să privești oamenii în față

Autopsierii sunt adesea confruntați cu întrebarea cum să rămână conectați cu cei vii, când sunt atât de aproape de moarte. Ei învață să găsească frumusețe și speranță în viața de zi cu zi, să aprecieze momentele mici și să găsească lumină chiar și în cele mai întunecate unghere ale existenței. „Munca este plină de provocări emoționale. Adesea, sentimentele sunt copleșitoare. Trebuie să găsești un echilibru între empatia pentru cei decedați și menținerea unei distanțe emoționale sănătoase”, spune și Elena, colega lui Petrică. Relaționarea cu cei vii poate fi dificilă pentru autopsieri. „Lumea ne vede adesea doar prin lentila muncii noastre”, continuă spune Elena: „Trebuie să ne reamintim să ne conectăm cu cei din jur, să apreciem fiecare zâmbet, fiecare conversație”.

Prietenul tăcut în ultima călătorie

În final, autopsierii devin prieteni tăcuți ai celor care nu mai pot vorbi. Ei oferă respect, demnitate și grijă ultimelor resturi ale unei vieți odinioară vibrante. Meseria lor este mult mai mult decât o simplă muncă; este o călătorie emoțională, un act de empatie supremă și o lecție continuă despre valoarea vieții. Ei sunt păzitorii ultimelor secrete ale existenței, o punte între trecut și prezent, între viață și moarte. În inimile și mințile lor, fiecare poveste rămâne vie, fiecare suferință este simțită, iar fiecare adio este un tribut adus vieții.

Meseria implică și un contact indirect, dar profund, cu familiile celor decedați. Autopsierii se află alături de aceste familii într-unul dintre cele mai dificile momente - procesul de a accepta și înțelege pierderea unei persoane dragi. Fiecare caz aduce cu sine o poveste unică, adesea însoțită de durere și întrebări fără răspuns. În această profesie, moartea devine un companion constant, iar înțelegerea și acceptarea ei este o parte esențială a muncii. Într-un sens profund, autopsierii devin prieteni tăcuți ai celor decedați. Ei închid cercul vieții, oferind răspunsuri, liniște și înțelegere atât celor rămași. Sunt păstrătorii ultimelor secrete ale vieții.

Maura ANGHEL