Oamenii cu ţipăt mut

O replică rostită de un oficial al Ministrului Muncii din India, auzită în urmă cu câţiva ani, m-a bucurat că trăiam într-o ţară în care resursa umană nu era un surplus. „Nu ştiu. La noi sunt oameni care se nasc şi mor pe stradă”, a răspuns oficialul unei întrebări legate de numărul exact al şomerilor. Mi s-a părut foarte ciudat că există persoane despre care nu se poate spune nici măcar că sunt o dată statistică şi m-am gândit că o astfel de soartă trebuie să fie foarte dureroasă. Cel puţin aşa s-ar vedea din afară, cine ştie cum o fi lumea în sufletul celor care nu contează...

Un reportaj făcut recent la un spital dintr-o comună ieşeană, la Şipote, mi-a arătat că oameni fără identitate sunt şi în România şi că nu este nevoie să trăieşti în ţara în care miliardul viermuieşte ca să fii al nimănui. Să nu ştie nimeni de unde vii şi unde pleci, nici măcar tu să nu te cunoşti, să nu-ţi ştii nici vârsta, nici numele, să nu-ţi fi cunoscut vreodată o rudă. Să exişti pur şi simplu doar ca entitate biologică. Ei, uite că se poate şi că oamenii ăştia trăiesc la doar câteva zeci de kilometri de noi. Ei au noroc că totuşi sunt îngrijiţi de stat, că măcar valorează ca număr într-o listă de pacienţi, dar câţi nu sunt printre noi care nici măcar atât nu mai contează?

Copii cu probleme sau fără, pe care părinţii îi abandonează la naştere, adulţi bolnavi şi părăsiţi de familii, oameni pentru care singurul dialog pe care îl poartă este cu Dumnezeu, dialog purtat uneori într-un limbaj al sufletului, al trăirilor fiindcă unii nu pot articula nici măcar simple cuvinte. Sistemul este neputincios în faţa suferinţelor trăite de ei. Cei care au noroc ajung în spitale şi în îngrijirea unor oameni buni, alţii îşi trăiesc disperarea în familii cărora nu le pasă de ei, iar unii ajung şi în stradă. Unii au probleme mintale foarte grave şi-i regăsim ca personaje principale prin tot felul de nenorociri, de care nu sunt conştienţi că le-au făcut. Astfel de cazuri sunt cele mai grave, iar comunitatea, în lipsa soluţiilor, îi ignoră pe protagonişti. Mai primesc uneori ajutor de la preoţii cu har, care ştiu că boala are mereu o cauză spirituală, iar cele care îţi tulbură deopotrivă sufletul şi mintea sunt cele mai dureroase şi fără leac în afară de iubire şi de compasiune. De cele mai multe ori sunt izolaţi, batjocoriţi, iar lumea încearcă să uite de ei.

Afecţiunile mintale ocupă un loc tot mai mare în statisticile medicale din ultimii ani, iar la cauze sunt trecute de la stres, la consumul de alcool ori altele neştiute şi neînţelese. O persoană cu astfel de probleme este imediat izolată şi, pe lângă suferinţa provocată de pierderea de sine, mai sunt şi loviturile primite de la cei din jur, prin nepăsarea lor. Bolnavul devine o povară, un om periculos, o gură în plus la bugetul comunităţii medicale prin tratamentele care i se aplică. Unii se recuperează, alţii nu. Unii au noroc şi sunt îngrijiţi, alţii nu deşi, dacă ar ajunge într-un aşezământ în care fiinţa lor să fie apreciată, ar putea să-şi valorifice munca, să nu ajungă o povară pentru nimeni. Ei sunt oamenii cu ţipăt mut, a căror suferinţă o aude doar Dumnezeu. Cu ei ar trebui să vorbim mai des, într-un limbaj pe care oricine îl înţelege – cel al compasiunii pe care dacă nu ştim să o dăruim, nu vom şti nici să o primim atunci când poate vom avea nevoie.

Maura ANGHEL