Oamenii-trompetă și oamenii-tezaur

 

Dacă ar fi să respectăm definiţia din DEX, voluntarul este acea persoană care execută un anumit serviciu ori face un anumit lucru din propria voinţă fără a fi plătit şi fără a aştepta răsplată. Înainte de 1990 i se spunea muncă patriotică, acum conceptul, împrumutat de la străini, dar vechi de când lumea, este cunoscut drept voluntariat. De ceva ani, are şi statut legislativ. Reformulând, voluntarul este acea persoană care nu primeşte nimic pentru muncă, motiv pentru care cei mai mulţi îl consideră drept fraier, aşa cum am auzit printre mulți oameni. „Ce-mi iese” este prima întrebare când le propui tinerilor un proiect în urma căruia ar dobândi experienţă şi ar învăţa lucruri noi. „Nimic”, este răspunsul, dacă ar fi să dăm deoparte experienţa, oamenii noi pe care îi întâlneşti, relaţiile pe care le stabileşti şi care, în timp, se pot transforma în prietenii solide. Cei care acceptă să participe la diferite acţiuni fiindcă aşa vor ei, fiindcă se bucură şi fiindcă obţin beneficii sufleteşti necuantificabile sunt destul de puţini şi au vârste nu foarte mari. De obicei, copiii sunt cei mai dornici şi participă cu toată fiinţa lor, ceea ce nu aș putea spune despre mulți adulți.

Invitaţii de participare primesc şi cei mari, şi cei mici. Dacă nu pot face aprecieri despre gândurile adulţilor care sprijină cauzele celor care au nevoie de susţinerea comunităţii, despre copii pot spune cu mâna pe inimă că sunt foarte bucuroşi să se implice. Ei nu se gândesc deloc la cauze, la bani sau la alte motive, ci pur şi simplu se bucură de experienţă. Dacă sprijinul lor poate ajuta oameni în nevoie, cu atât mai bine. Îmi doresc să-şi păstreze şi peste ani atitudinea şi să fie aceiaşi oameni de nădejde ca adulţi aşa cum sunt acum, la vârsta copilăriei. Ei au demonstrat că responsabilitatea este un dar, nu doar o obligaţie.

Dacă tot ne place să-i copiem pe străini, n-ar fi rău să învăţăm că pentru ei voluntariatul chiar este un dar pe care îl oferă comunităţilor. Habitat for Humanity, spre exemplu, este o organizaţie internaţională, cu start americănesc, care de ani de zile construieşte case prin toată lumea, inclusiv în România. În timp ce asistaţii social buni de muncă stau cu mâna întinsă la Guvern, americanii vin şi ridică locuinţe. Dacă e nevoie, mătură uliţele, curăţă glodurile, aşa cum s-a întâmplat de multe ori după inundaţii. Medici fără frontiere sau Farmacişti fără frontiere sunt alte organizaţii internaţionale ai căror membri muncesc fără răsplată, doar în virtutea misiunii pe care fiecare om o are de a-i ajuta pe cei în nevoie. UNICEF, la fel! Doar noi, românii, ne găsim mai şmecheri şi vrem să fim răsplătiţi pentru mult mai multe lucruri decât ştim să facem. Sau, când ni se cere sprijinul, acceptăm doar de fațadă. În loc de daruri, aruncăm lucruri vechi, căzute de prin dulapurile pe care le scuturăm ocazional sau de sărbători. La galele mari ne prefacem că ne pasă, uităm cine oferă sprijin, dar nu contează. Strălucirea pe scenă e suficientă. Deja ne-am obișnuit să ne trecem cu vederea prietenii, ambasadorii, voluntarii! Așa procedează oamenii-trompetă. Te caută doar când au nevoie!

Dacă fiecare dintre noi şi-ar măsura corect valoarea ar înțelege cât mai are de învăţat şi cum îşi poate îmbogăţi experienţa prin voluntariat. Dacă vă regăsiţi în postura de a oferi ajutor necondiționat nu vă sfiiți! Nu sunteţi fraieri, ci doar oameni cărora le pasă în primul rând de ei, care vor să se bucure alături de cei lângă care trăiesc şi cărora le oferă o parte din valoarea lor. Dacă poate uneori portofelul îți strigă că este la limită, nu te teme – poți oferi zâmbete, gânduri, încurajări sau îmbrățișări sincere. Ultimele au valoare de tezaur!

P.   S. Ți s-a întâmplat vreodată să fii căutat doar în caz de nevoie? Cum ai reacționat? Ce înseamnă pentru tine a fi în folosul celorlalți?

Maura ANGHEL