Povestea Muzeului „George Topârceanu"

Poetul George Topârceanu şi-a trăit ultimii ani din viaţă într-o casă micuţă, situată pe strada Ralet din Iaşi. Cei care aleg să-i treacă pragul pot pătrunde în atmosfera unei lumi care păstrează un farmec aparte.

Iulian Pruteanu-Isăcescu, şeful Biroului programe culturale din cadrul Muzeului Naţional al Literaturii Române Iaşi, a declarat, pentru AGERPRES, că în cei 24 de ani, cât a trăit în Iaşi, George Topârceanu (1886-1937) a schimbat nouă locuinţe. În ultima dintre ele, micuţa casă de pe strada Ralet nr. 7, construită la cumpăna dintre secolele XIX-XX, prin preajma anului 1900, poetul a locuit între anii 1932 - 1937, până când a decedat, pe 7 mai 1937.

 Istoricul şi muzeograful Iulian Pruteanu-Isăcescu a arătat că această casă de pe strada Ralet nr.7 a aparţinut socrului lui Demostene Botez, colonelul Constantin Vrabie. În căsuţa de pe strada Ralet, au locuit Demostene Botez şi, mai apoi, George Topârceanu.

Iulian Pruteanu-Isăcescu ne-a dezvăluit ce spunea scriitorul Demostene Botez despre prietenul său, George Topârceanu: "Îşi aranjase odaia cu meticulozitate, chiar cu un fel de pedanterie. Toate erau totdeauna la locul lor. Mă gândesc ce-ar fi făcut de i-ar fi deranjat cineva acea ordine! Nu am rămas niciodată mult în odaia lui. Aveam mereu impresia că-i violez o taină, că îi tulbur atmosfera în care se simţea bine în singurătate, că sunt un intrus. (...) Ce făcea singur în odăiţa lui, zile, luni şi ani? Nu aş putea spune. Îşi crea şi îşi iubea universul lui. Desigur scria, lucra versuri şi lucra foarte mult la ele, citea, se amuza cu distracţii inventate, cu un fel de interes copilăresc: îi plăcea să desfacă pistoale vechi, diverse antichităţi, mânere de iatagane încrustate, închizătoare de puşti, să inventeze jucării pentru distracţia copiilor. (...) Odată, când am fost la el, l-am găsit copiindu-şi pe curat o poezie. O scria frumos cu peniţa lui rondă cu care scotea extraordinare variaţii, de la liniile cele mai groase până la cele mai subţiri. Era tocmai la ultimul vers, la capătul paginii, când a greşit o literă. N-a corectat-o! N-ar fi fost estetic, nu ar fi satisfăcut ochiul! Poezia pentru el avea o perfecţiune complexă în care intra şi arta caligrafiei. A rupt pagina şi a început să copieze din nou cu mare răbdare, firesc, fără pic de enervare. Doar toată viaţa îi era dăruită pentru această artă a poeziei".