Teiul, lemnul sfânt al icoanelor

 Diverse texte folclorice și datini atribuie teiului valori magice * în imaginarul colectiv, simbolizează prietenia și fidelitatea * în vechime, era considerat un păcat de moarte să tai acest arbore * sub coroana teiului veneau bolnavii, sperând să se vindece

Între arborii pe care tradiția românească i-a investit cu virtuți deosebite se numără teiul. Numele teiului provine din latinescul „tilia”, fiind o amintire a Romei Antice, similar cu arțarul, fagul, frasinul, plopul, salcia și ulmul. Toate produsele teiului, cu excepția rădăcinii, sunt utilizate în diverse scopuri. Din polenul și nectarul teiului se obține o miere verzuie, parfumată. Florile uscate sunt folosite în ceaiuri medicinale și băi calmante. Scoarța teiului era folosită pentru a extrage fibre folosite la legarea viței-de-vie sau a pomilor fructiferi, confecționarea de frânghii și rogojini, precum și la tratarea inflamației de pe picioarele oilor. Vechii constructori spuneau că bârnele din lemn protejau clădirile de trăsnet. Lemnul de tei este folosit în fabricarea mobilei, chibriturilor, planșetelor de desen și a creioanelor. Florile de tei erau utilizate pentru obținerea unei vopsele galbene, iar cărbunele din tei servea la prepararea negrului pentru colorarea mobilei țărănești.

Diverse texte folclorice și datini atribuie teiului valori magice. În imaginarul european, teiul simbolizează prietenia și fidelitatea. Era considerat un păcat de moarte să tai acest arbore. Sub coroana teiului veneau bolnavii, sperând să se vindece.

Teiul, altar de închinare

Conform unei legende românești, Maica Domnului a traversat râul spre poarta lui Pilat cu ajutorul crengilor de tei. Având atâtea semnificații importante, nu este întâmplător că intuiția populară a ales teiul ca arbore din care sunt lucrate icoanele.

Inițial, termenul „icoană”desemna orice imagine religioasă, dar cu timpul s-a aplicat doar picturilor sacre pe suport mobil, de obicei din lemn. În vechile texte românești, icoana și realizarea ei sunt desemnate prin „chip” și „a închipui”. Pentru confecționarea suportului icoanei se folosea lemnul de paltin, cireș, păr și, mai rar, tisă, dar începând cu secolele XVII-XVIII, teiul devine predominant. Lemnul teiului era preferat datorită moliciunii, ușurinței de prelucrare, lipsei nodurilor și rezistenței la deformare. Alegerea teiului avea și o motivație spirituală. Teiul a fost și un altar de închinare. Din tei se confecționau copăița și leagănul pentru prunci, toaca mănăstirească și troițele, iar coaja era folosită pentru buciume.

„Teiul este considerat un copac sfânt, iubit de Dumnezeu, deoarece se spune că acolo unde este tei, nu lovește trăsnetul. Teiul poate fi doborât de furtună, dar nu este lovit de fulger. Probabil de la această observație nu a fost mult până să fie considerat un lemn special, astfel că țăranul îl folosea la construcția bisericilor. În acestea se punea cel puțin un colț din lemn de tei, iar în interior, deoarece lemnul îmbătrânește frumos, mobilierul și iconostasele erau făcute tot din tei”, spun specialiștii în muzeografie.

Obiceiul de a aduce acasă ramuri de tei înflorit de Rusalii, după ce au fost sfințite la biserică, este încă păstrat. Aceste ramuri sunt așezate la ușă sau lângă icoane, fiind păstrate toată vara pentru a alunga grindina și furtunile, menținând seninul în casă și alungând spiritele rele și bolile.

În satele din Bucovina, mormintele sunt împodobite cu ramuri de tei înflorite pentru a aduce pace și împăcare celor răposați. Se crede că strămoșii îmbunați cu flori de tei veghează asupra celor vii și îi protejează de necazuri. În tradiția românească, teiul simbolizează norocul, credința, familia, prietenia și fidelitatea.

Maura ANGHEL