7 lucruri fascinante despre Pompei și erupția devastatoare a vulcanului Vezuviu

 După erupția Vezuviului din anul 79, vechiul oraș roman Pompei a fost pierdut vreme de un mileniu și jumătate. Astăzi, este unul dintre cele mai faimoase și mai fascinante situri arheologice din lume.

În acest articol explorăm efectele devastatoare ale erupției vulcanice din anul 79 și trecem în revistă câteva lucruri mai puțin cunoscute despre Pompei.

În fatidica zi a erupției Vezuviului din anul 79, comandantul flotei romane, Pliniu cel Bătrân, se afla acasă în Misenum, la capătul nordic al golfului Napoli. 

Tocmai lucra la niște documente, când sora lui a observat „un nor enorm, cu aspect neobișnuit”, ridicându-se deasupra vârfului muntelui.

Pliniu a cerut imediat o barcă, dar, chiar înainte de a pleca, a sosit un mesaj din oraș, la poalele muntelui, unde locuitorii erau îngroziți de norul care se apropia.

În momentul în care Pliniu traversa golful către orașul Stabiae, era evident că se întâmpla ceva teribil. Vezuviul părea acum aprins, a scris nepotul lui Pliniu, cunoscut sub numele de Pliniu cel Tânăr, în timp ce „cenușa cădea deja, mai fierbinte și mai groasă pe măsură ce se apropiau corăbiile, urmate de bucăți de piatră ponce și pietre înnegrite, carbonizate și crăpate de flăcări”.

Cu cenușa umplând cerul, întunericul nefiresc părea „mai negru și mai dens decât orice noapte obișnuită”. 

La doar cinci kilometri depărtare pe versanții vulcanului se afla Pompei. Orașul acesta bogat știa ce înseamnă dezastrul; fusese deteriorat de un cutremur cu doar 17 ani în urmă, dar, pe măsură ce cenușa a început să cadă, era evident că urma ceva mult, mult mai rău.

Aproape sigur, mii de oameni au fost uciși, deși numărul real nu va fi cunoscut niciodată. Chiar și la Misenum, unde rudele bătrânului Pliniu i-au așteptat în zadar întoarcerea (Pliniu s-a prăbușit și a murit în haosul creat), lumea a intrat în panică.

„Se auzeau țipetele femeilor, bocetele copiilor și strigătele bărbaților; unii își chemau părinții, alții copiii sau soțiile ”, a scris nepotul lui Pliniu. Era ca și cum „întreaga lume murea cu mine, iar eu cu ea”.

La sfârșitul secolului XVI, un arhitect italian care săpa un canal a dat întâmplător peste ruinele de la Pompei, cu toate că această descoperire nu a scos prea multe la iveală.

Aveau să treacă încă 150 de ani până când excavarea orașului îngropat să înceapă cu seriozitate.

La instrucțiunile viitorului rege Carol al III-lea al Spaniei, săpăturile au început în 1748, sub conducerea unui inginer militar spaniol pe nume Rocque Joaquín de Alcubierre, omul care săpat și la Herculaneum (un alt oraș devastat de vulcan) cu un deceniu mai devreme. 

Dar prioritatea inițială nu era protejarea și stabilizarea structurilor găsite sub straturile groase de cenușă, ci recuperarea eventualelor comori sau obiecte de artă valoroase.

Săpăturile au devenit mai sistematice abia când arheologul italian Giuseppe Fiorelli a preluat conducerea, în anii 1860.

Fiorelli a fost cel care a realizat mulajele de ghips ale golurilor lăsate de trupurile morților în cenușa întărită. Descoperirile de la Pompei și Herculaneum au pusa bazele unor noi forme de arheologie și au stârnit un val de interes cu privire la lumea antică europeană.

Erupția Vezuviului din anul 79 a provocat pagube mari: au izbucnit incendii, acoperișurile au fost distruse, coloanele s-au prăbușit. 

Majoritatea locuitorilor orașului au fugit pe câmpurile din jur (deși nu avem nicio idee câți dintre aceștia au murit acolo).

Au luat cu ei mici obiecte de valoare, îndeosebi monede și bijuterii. Materialele organice, precum cearșafurile, păturile, hainele sau perdelele, au fost în mare parte distruse.

În anii și secolele de după erupție, diverși oameni au explorat ruinele de la Pompei, săpând tuneluri prin ziduri și luând dintre ruine obiecte valoroase.

Cele mai vechi săpături arheologice, cele din secolul XVIII, pot fi considerate aproape niște simple vânători de comori, notițele cu privire la descoperirile făcute fiind aproape inexistente. 

Există, de asemenea, dovezi că unele descoperiri, cum ar fi picturile murale și ceramica, au fost distruse în mod deliberat de săpători, care nu le considerau a fi de calitate suficient de înaltă!

Toți acești factori fac din Pompei un sit dificil de studiat, la fel ca majoritatea celorlalte situri arheologice.

Se știe că, în 63, un cutremur masiv a provocat pagube majore în oraș. Cercetătorii au ajuns, însă, la concluzia că acesta a fost doar unul dintr-o serie de cutremure care au zguduit Pompeiul și zona înconjurătoare în anii dinaintea erupției din 79. 

Este clar că unele clădiri au fost reparate de mai multe ori în această perioadă. De fapt, Pompei trebuie să fi semănat cu un șantier uriaș, lucrări de reconstrucție având loc atât la ​​clădirile publice, cât și la casele private.

În trecut, cercetătorii au susținut că orașul a fost abandonat de cei bogați în această perioadă și preluat de negustori, în mare parte. Astăzi, însă, amploarea reconstrucției este văzută ca un semn al investițiilor masive în oraș – posibil sponsorizate de împărat.

Când amfiteatrul a fost excavat pentru prima dată, în 1815, arheologii au descoperit pe pereții săi o serie de fresce (picturi murale) deosebite. 

Erau panouri mari pictate cu animale sălbatice, cum ar fi un urs care înfrunta un taur, legați unul de altul cu o frânghie, astfel încât niciunul să nu poată scăpa de celălalt, și un arbitru care stătea între doi gladiatori.

De ambele părți ale acestora existau panouri mai mici, pe care erau reprezentate victorii înaripate sau spații luminate de candelabre.

Frescele au fost probabil pictate pe peretele podiumului chiar înainte de erupție. Cu toate acestea, la câteva luni de la excavare, au fost complet distruse de îngheț, fără a lăsa urme ale prezenței lor care să poată fi văzute astăzi de vizitatori.

Din fericire pentru noi, au fost făcute câteva desene la momentul excavării, așa că ne putem forma o idee despre felul în care era decorat cândva amfiteatrul.

S-au păstrat 12 fragmente din aceste fresce: una descrie un cerșetor căruia o femeie cu tunică verde îi oferă ceva, iar alta arată un băiat în timp ce este bătut – uneori, acest lucru a fost considerat o dovadă a prezenței unei școli în zona forumului.

Alte fragmente înfățișează un bărbat care curăță încălțămintea altui bărbat, un cizmar, negustori care își expun mărfurile și personaje care vând pâine, fructe și legume. Într-o scenă, un client ține un copil de mână. În alte scene pot fi observați cai, catâri și căruțe. 

Într-un fragment important poate fi văzut un stindard prins între două statui ecvestre, iar patru bărbați se opresc pentru a-l citi sau pentru a le fi citit (deoarece nu se știe câți oameni din Pompei știau să citească).

Toate aceste scene ne amintesc că Forumul nu era doar centrul politic al orașului roman; era și inima sa economică și socială.

Pe lângă celebrul Templu al lui Isis (dedicat zeiței egiptene Isis), imagini și statuete ale acestei zeițe au fost găsite în peste 20 de case, adesea alături de figurine ale zeilor și zeițelor romane tradiționale. 

Deși scriitorii romani erau suspicioși față de Cultul lui Isis, despre care credeau că amenință valorile tradiționale romane, cum ar fi onoarea și datoria față de stat, Templul lui Isis exista deja la Pompei cu aproximativ 200 de ani înainte de erupția din anul 79.

Acest fapt înseamnă că Isis era venerată de multă vreme.

Adepții lui Isis credeau că zeița le oferea posibilitatea vieții după moarte, dar o considerau și protectoarea marinarilor. Cu siguranță acest lucru explică popularitatea ei la Pompei, așezare situată la malul mării.

Cultul lui Isis a atras femei, liberți (sclavi eliberați) și sclavi în rândurile sale, dar riturile și ceremoniile acestei religii rămân necunoscute.