Bionic Commando Review

Bionic Commando Review

Aceleași studiouri care și-au asumat datoria de a readuce la viață titlul platformer vechi printr-un joculeț la fel de condimentat pseudo 3D, s-au gândit acum că poate căpitanul Nathan Rad Spencer, strămoșul tuturor bărbaților macho, ar putea profita de pe urma unui univers 3D în toată regula, mult mai complex și, drept urmare, mult mai atractiv pentru jucătorii de pretutindeni.

Ce-am avut și ce-am pierdut

Zis și făcut. Astfel, GRIN, că despre studioruile rânjitoare era vorba, au scos de prin buzunare nu doar arsenalul de programatori și scenariști ambiționați din dotare, dar și experți în genetică, savanți puși pe șotii care, înainte de a explica nevoia augmentațiilor bionice, l-au transformat pe bunul Spencer dintr-un roșcat caucazian într-un mulatru get-beget, o încrucișare dubioasă între Bob Marley și Arnold Schwarzenegger-ul din perioada Mister Olympia. Partea bună: eroul ne scutește acum de întrebările dilematice din trecut, fiindcă poate în sfârșit să execulte salturi acrobatice. Partea proastă: el s-a ales cu alte slăbiciuni, deoarece orice erou veridic trebuie să aibă măcar câteva.

Astfel, Spencer fuge ca Necuratul de apă (sfințită?). Deși explicația științifică ar fi că un om normal nu ar putea să plutească la suprafață cu un braț bionic de câteva sute de kilograme atașat de corp, este puțin penibil să îl vezi pe erou cum se zgribulește ca o mâță plouată când traversează un pârâiaș care îi vine doar până la genunchi. Și e chiar enervant să vezi ecranul de game over când se presupune că același erou s-a înecat într-o apă care nu îi ajungea nici măcar până la buric. Celălalt aspect care nu face din Spencer chiar tipul eroului dezirabil este infirmitatea lui.

Probabil că producătorii s-au gândit că ne putem identifica mai ușor cu un personaj care este neputincios fără brațul lui mecanic. Dar adevărul este că între Nathan Spencer din Rearmed și cel de acum este o diferență ca de la cer la pământ. Nu doar că noul protagonist și-a pierdut acel aer ”cool” odată cu inocența de desen animat, dar s-a maturizat urât. Acum pare mereu stresat de facturile la întreținere, plictisit de viață și mai ales, complexat de propria condiție fizică.

Lume nesuferită

Desigur, este suficientă o scurtă privire în actualul univers Bionic Commando ca să înțelegeți de ce Nathan suspină de parcă viața sa ar fi un calvar. Lumea a luat-o pe arătură: soldații bionici, odată respectați pentru modul elegant în care mențineau pacea, sunt văzuți acum de oamenii simpli ca o amenințare la adresa speciei. Lungile serii de exterminări ale bionicilor i-au determinat pe majoritatea soldaților speciali să se ascundă sau să devină nelegiuiți, mulți alăturându-se grupării teroriste BioReign, care și-a jurat să impună o nouă ordine mondială.

Eroul nostru a fost mai (puțin?) norocos. El a fost arestat și condamnat la moarte, când evenimentele tot mai tensionate din orașul Ascension i-au oferit o portiță spre libertate. Guvernul i-a dat înapoi lui Spencer brațul bionic, pentru ca fostul deținut să îl ajute în lupta împotriva BioReign. Pentru a folosi focul împotriva focului, autoritățile au apelat la Super Joe, agentul pe care Spencer l-a salvat din ghearele neo-naziste în jocul platformer. În noul titlu, el îl șantajează pe erou cu detalii despre iubita de mult pierdută și, chiar dacă în titlul arcade vă puteați trage lejer de brăcinari cu el, este acum în vorbă și port ceva mai nesuferit ca gigelul care te sperie la începutul lui Half Life 2.

Restul fețelor sunt un talmeș balmeș necunoscut, niște manechine pe care Spencer le tratează foarte familiar, dar în fața cărora jucătorul ridică nedumerit din sprânceană. Deși meniul conține un fel de codex care explică originea personajelor, de multe ori ele par introduse forțat și acoperă nefiresc falia dintre platfomer și titlul action-adventure.

Așadar, ne este tot mai greu să recunoaștem în Bionic Commando titlul plin de vitalitate, cu farmec ușurel și replici piperate. Totuși, GRIN a considerat că includerea brațului bionic este suficientă pentru a aminti de atmosfera platformerului și nu a pierdut niciun prilej pentru a defila cu brațul metalic pe podium. Spre deosebire de varianta de consolă, în varianta PC mi s-a părut mai facilă folosirea brațului, fiindcă puteți apela la mouse și tastatură.

GRIN a implementat după misiunea introductivă a jocului chiar și un tutorial concentrat care face o treabă destul de bună în a vă prezenta noua jucărie. Mai amuzant e că deşi voi sunteți dispuși să renunțați la consolă, producătorii nu sunt, ei neadaptând ajutorul contextual la tastele keyboard-ului. Astfel, veți fi nevoiţi să navigați inițial prin meniu pentru a afla ce tastă corespunde literelor de pe controller.

Lăsând dovada de lene a producătorilor la o parte, adevărul este că arma din dotare a lui Nathan este un pic prea puternică. Ea vă permite folosirea inamicilor pe post de șuruburi la fixarea zidurilor, o deplasare de Tarzan prin mediu precum și înlăturarea de obstacole cât ai zice pește. Și pe măsură ce veți juca, Rad își va aminti noi ghiumbuștucuri, ajutat de ploaia de achievements care funcționează aici ca un sistem de experiență.

O bilă albă poate fi oferită aici producătorilor pentru că au reușit să găsească achievementurilor și altă utilitate decât satisfacția personală adusă jucătorului. În sfârșit, 100 de headshot-uri chiar îți îmbunătățesc precizia tirului, iar omorârea a niscava roboți te transformă într-o mașină de ucis. Iar spre final veți fi chiar în stare să dansați un balet ucigător, folosindu-vă de braț ca o panglică tăioasă.