Call of Duty: Modern Warfare 2 Review

Call of Duty: Modern Warfare 2 Review

Indiferent de cadrele diferite abordate de-a lungul seriei, Call of Duty şi-a consolidat renumele prin două elemente proeminente: campanii care-ţi tăiau respiraţia şi un multiplayer antrenant. Fireşte, odată cu plasarea acţiunii în lumea contemporană cu prilejul primului Modern Warfare, uneltele puse la dispoziţia soldaţilor virtuali au devenit din ce în ce mai elaborate, dar asta nu a schimbat reţeta folosită de Infinity Ward.

Astfel, o problemă relativ des-întâlnită în cadrul francizelor care sparg recorduri de vânzări poate fi regăsită şi în titlul de faţă – „sindromul FIFA”, tendinţa de a lansa continuări fără îmbunătăţiri notabile, menite să încaseze încă o tură de bilete pentru ceea ce e, de fapt, acelaşi film „remasterizat”.

Sigur, există oameni care cred că lucrurile care funcţionează deja n-ar trebui schimbate, dar atunci când eşti împins să plăteşti 50-60 de dolari pe acelaşi produs, dar împachetat cu un „2” în coadă, nu ştiu cât de mult poţi aprecia asemenea glumiţe şi subtilităţi, până la urmă, costisitoare.

Campania single-player, ce durează circa 5 ore, continuă saga din sitcomul militar Modern Warfare. Cu o acţiune plasată la cinci ani după cea a predecesorului, Modern Warfare 2 apelează la acelaşi pluriperspectivism alternativ pentru a descrie o aventură tumultoasă printre dezertori, terorişti şi americani cu bărbia pătrată, gata să sacrifice un întreg aeroport de civili atâta timp cât se află în Rusia şi nu în Statele Unite.

Dincolo de clipele în care scenariul îşi dă cu firma-n cap în cel mai republican mod posibil, MW2 e presărat cu momente hollywoodiene cât se poate de spectaculoase, de aceeaşi factură cu care ne-a obişnuit MW. Muzica semnată de Hans Zimmer are aici un cuvânt important de spus, iar micile „easter eggs”, cum ar fi scena ruptă direct din The Rock într-un gulag siberian, vor aduce cu siguranţă un zâmbet pe buzele fanilor filmelor de acţiune.

Şi cu toate că e scurtă, campania oferă destule momente intense, printre care o urmărire pe străzile şi acoperişurile din Rio, o cursă de snowmobile şi apărarea unui Burger King împotriva unei invazii ruseşti care face Red Alert 2 să pară un schimb diplomatic de demonstraţii culturale.

Odată cu terminarea „poveştii”, tot ce mai rămâne de făcut e fie accesarea modului cooperativ, Spec Ops, fie a clasicului multiplayer competitiv. În cazul primei opţiuni, obiectivele variază de la „survival”, în care trebuie să, uhm, supravieţuieşti unor valuri succesive de inamici şi până la o cursă de snowmobile.

Din păcate, numărul maxim de jucători în Spec Ops este 2, ceea ce limitează serios posibilităţile grupurilor de prieteni care vor să migreze dinspre alte shootere co-op spre o experienţă oarecum similară.

Latura competitivă, cum era de aşteptat, nu se deosebeşte teribil de mult de cea a titlurilor precedente. CTF, Domination, FFA, Team Deathmatch şi cam toate celelalte moduri tradiţionale se strecoară într-o listă aranjată şi dichisită. E de apreciat că s-a integrat în modul Team Deathmatch opţiunea Mercenaries, care va fi probabil preferată de cei care se aventurează în joc fără tovarăşi. Practic, acest mod interzice participarea grupurilor deja formate (a se citi „party”), reducând vocile isterizate de fenomenul „stacking”, în care o echipă organizată, net superioară, înfrânge jucători distribuiţi aleator.

Ca şi în Modern Warfare, multiplayer-ul se bucură de un sistem de levelling care deblochează arme şi abilităţi noi pe măsură ce obţii tot mai multă experienţă. Acestuia i s-a adăugat un sistem destul de stufos de achievements care, din fericire, aduc şi o recompensă tangibilă: eticheta fiecărui jucător poate fi decorată cu un titlu şi o emblemă, deblocate odată cu îndeplinirea anumitor obiective sau demonstraţii de abilitate.

Poţi să fii sigur că un jucător care are imprimat deasupra numelui „Thermonuclear War” a reuşit de cel puţin trei ori să obţină un killstreak suficient de mare ca să arunce în aer harta cu o bombă nucleară, iar cantitatea şi varietatea titlurilor aprofundează longevitatea lui MW2 mult peste aşteptările iniţiale.

În această durată de viaţă sunt nevoit să includ şi sesiunile de „grinding” – accesoriile armelor nu sunt deblocate odată cu acestea, fiind nevoie să atingeţi anumite norme de frag-uri pentru a putea ataşa o lunetă, un lansator de grenade sau un amortizor carabinelor pe care le luaţi cu voi la scandal. Dar acest proces e adeseori integrat în distracţie şi dacă vă prinde febra jocului o să aveţi acces la tot arsenalul înainte să vă plictisiţi de fiecare armă.

Pentru că totuşi fenomenul point-and-click devine la un moment dat anost, indiferent de câţi infanterişti ciuruiţi, veţi putea stropi gameplay-ul cu un dram de variaţie prin scutul tactic, cuţitul ce poate fi aruncat sau minele de apropiere/explozibilul plastic plasate strategic. Câteva partide jucate cu scutul pot părea asemeni unei guri de aer proaspăt după zeci de meciuri în care aţi pleznit scăfârlii ca pe bostani cu o armă de top, ca să nu mai vorbesc de atmosfera profund western pe care o oferă două puşti antice folosite în acelaşi timp pe un fundal deşertic.

În plus, bombardamentele termonucleare, avioanele de vânătoare sau turelele obţinute printr-o succesiune de frag-uri nederanjate de vreo moarte prematură au şi ele savoarea lor, atâta timp cât un adversar echipat cu un lansator de rachete nu vă dărâmă „ajutoarele”. Iar toate aceste elemente cumulate asigură o experienţă foarte antrenantă şi distractivă.