Call of Juarez: The Cartel Review

Call of Juarez: The Cartel Review

Modul cooperativ, mai ales pe PC, e un lucru bun. Să alegi dintre mai multe personaje cu care să joci, e şi mai bine. Să ai poveşti şi finaluri diferite, deja se apropie de un Rai virtual. Dacă mai ai şi împuşcături cu tactică funcţională, clar îţi iei concediu nelimitat şi îţi transformi baia în birou, muţi şi frigiderul tot acolo, să nu pierzi nicio secundă din joc. Stai liniştit, e Call of Juarez: The Cartel – le are pe toate, dar nu le face pe niciunul îndeajuns de bine ca să ne ridice în menţionatul Rai. Mai curând ne coboară într-un univers al plictiselii şi repetitivităţii, unde elementele menţionate ar fi putut crea un hit, dar sunt acolo doar pentru a închega ceva ce numim de obicei joc video.

Pe scurt, ai de ales între poliţistul Ben McCall (descendent al personajului din primul titlu ale seriei), agentul FBI Kimberly Evans şi ofiţerul anti-drog Eddie Guerra. Vrând-nevrând, cei trei sunt aduşi împreună de superiorii lor pentru a forma o echipă de şoc în vederea descoperirii celor care au bombardat birourile DEA (agenţia anti-drog americană) din Los Angeles.

Există şi o serie de diferenţe (cel puţin teoretice) între cei trei: Ben este pistolarul clasic, probabil reminiscenţă genetică a strămoşului din Vestul sălbatic, rezistent la împuşcături, dar cu o preferinţă pentru armele cu rază mică de acţiune; Kim are o înclinaţie pentru puştile cu lunetă şi trasul de la distanţă, în timp ce Eddie se dă în vânt după shotgun-uri şi mitraliere, de la o distanţă medie. Practic, am jucat cu Kim folosind pistoale şi AK47 fără nicio problemă, specializarea fiind evidentă doar în anumite misiuni spre finalul jocului, unde eşti de fapt obligat să foloseşti o puşcă cu lunetă. În rest, ideea e bună, dar la felul în care vin inamicii peste tine, să foloseşti luneta e o idee foarte proastă. Din categoria “mort şi reîncarcă checkpoint-ul” de proastă.

Indiferent de eroul ales, povestea se desfăşoară la fel, cu precizarea că fiecare personaj are o agendă secretă, construită pe ideea că cele trei instituţii (poliţie, FBI, DEA) sunt ca mâţa şi câinele în realitate, iar faptul că sunt obligaţi să colaboreze nu înseamnă ca au şi încredere unii în ceilalţi. Astfel, trebuie să recuperezi telefoane, să pui microfoane, să salvezi agenţi sub acoperire sau să arunci în aer vehicule, ceea ce dă un aer de mister poveştii. Cum campania este gândită pentru trei jucători, dacă ai şi prieteni sau ai intrat online, totul ar trebui să fie şi mai interesant. Şi partenerii tăi primesc telefoane de la agenţiile lor, dar auzi doar jumătate din conversaţie, astfel că poti doar să presupui ce se întâmplă şi ce misiuni au primit. Astfel, ideea de joc cooperativ este însoţită şi de competitivitate, de nevoia de a fi mereu pe urmele coechipierilor pentru a-i împiedica să-şi îndeplinească misiunile secrete.

De asemenea, prin niveluri sunt ascunse obiecte speciale pe care e recomandat să le sustragi fără să te vadă colegii. Chestie care te recompensează cu puncte de experienţă pentru a avansa în nivel şi debloca noi arme; dacă însă eşti prins asupra faptului, pierzi punctele respectve. Toate bune şi frumoase, dacă n-ar fi şi tot felul de erori şi bug-uri în aceste misiuni. Am dat de obiecte speciale puse în camere unde nu se putea ajunge, de exemplu; mai mult, cerinţele misiunilor secrete vin sub formă de mesaje text sau telefoane aleatorii, dar de obicei fix în timpul schimburilor de focuri sau într-o secvenţă de condus vehicule.

Şi nu poţi decât să te rogi să nu iei un glonte în cap sau un stâlp în faţă, pentru că totul e în slow motion şi practic nu ai niciun fel de control asupra scenei şi trebuie să aştepţi să se termine pentru a reveni la realitate. Alte obiective nici n-au mers rezolvate, alteori trebuia să acţionez asupra unui obiect de fapt invizibil sau înfipt într-un perete (deci inactiv din punct de vedere al scriptării). De asemenea, dacă joci cu AI-ul, acesta nu are misiuni secrete, doar te urmăreşte ca un căţel pentru a te împiedica să găseşti obiectele speciale.

Tot dacă joci cu aliaţi umani ai ocazia să îndeplineşti o serie de Challenges: omoară atâţia inamici cu headshots, omoară pe alţii din apropiere, aruncă în aer vehicule etc, evident totul contra experienţă. Singura şmecherie e că dacă unul dintre coechipieri reuşeşte, ceilalţi pierd automat provocarea, ceea ce înseamnă că trebuie să munceşti în plus şi se adaugă un strat de competitivitate în plus. Evident, nu se putea să nu existe şi aici probleme: anunţarea provocărilor se face cu un bloc de text împrăştiat pe tot ecranul, ceea ce blochează vizibilitatea şi s-ar putea să mori nevinovat. La fel se întâmplă şi cu alte mesaje, precum reîncărcarea armelor sau folosirea slow motion-ului, mesaje care rămân pe mijlocul ecranului de parcă n-ai şti şi singur să bagi gloanţe sau să apeşi tasta Q când indicatorul galben s-a umplut.

Evident, toate cele 15 capitole ale poveştii implică lupte. Multe împuşcături, zeci de inamici care vin ca berbecii să te rezolve şi uneori mai folosesc şi punctele de cover. Cele mai multe niveluri sunt suficient de mari ca să poţi organiza asalturi tactice (Sequoia National Park sau zonele din cimitir), la care se adaugă oraşe-fantomă în Mexic, discoteci în Los Angeles şi străzi înguste sau tuneluri folosite pentru traficul de droguri. Din păcate, toate nivelurile au şi o limită invizibilă peste care nu poţi trece fără a te trezi cu “mission failed” în faţă; bariera este aleatorie şi nu dai dea până nu e de obicei prea târziu, lucru care se întâmplă mult prea des în secvenţele de condus vehicule.

Şi pentru că a venit vorba, cred că am avut parte de cele mai slabe astfel de secvenţe din ultima decadă şi aproape orice nivel are aşa ceva. De fapt, jocul chiar aşa începe, iar după vreo 10 minute te rogi să se termine; dacă joci cu aliaţi umani, poţi face schimb de locuri între a conduce şi a trage în inamicii care apar ca din neant în faţă, în spate sau în lateral; dacă eşti cu AI-ul, doar conduci şi mai mult ghiceşti încotro mergi, pentru că indicatorul de direcţie este un punct alb cu tendinţe de dispariţie, invizibilitate sau marcare prea lentă. Personal, aş fi preferat pentru aceste secvenţe un indicator de tip GTA, pe mini-hartă, nu un punct pierdut în decor. Există şi harta menţionată, dar încă o dată nu cred că am văzut indicatoare mai inutile pe ea în ultimii ani.

Armele sunt variate şi sună destul de bine, fiind deblocate odată cu înaintarea în nivel a eroului, dar şi în anumite capitole. Grenadele din păcate sună de parcă ar fi un obuz tras dintr-un tanc, iar pe primul loc în topul scenelor enervante se numără doborârea elicopterelor, considerate un fel de boşi. Măcar la prima astfel de întâlnire de gradul III am avut la dispoziţie un lansator de rachete, dar apoi a trebuit să mă mulţumesc cu o mitralieră grea; în mod bizar, când joci cu AI-ul, coechipierii nu fac decât să stea ascunşi, ceea ce te lasă pe tine ţinta preferată a rachetelor elicopterului. Puşca cu lunetă, cât de puţin am folosit-o, a fost totuşi foarte utilă, existând chiar şi un buton pentru a-ţi ţine respiraţia. În rest avem o gamă largă de mitraliere, puşti, pistoale şi pistoale-mitralieră, iar pistoalele pot fi utilizate şi în ambele mâini, deci cantitate dublă de gloanţe.

AI-ul ar fi putut beneficia de mai multă inteligenţă, atât cel inamic, cât şi cel al coechipierilor virtuali. Adversarii nu prea se agită să folosească punctele de cover, deşi nivelurile sunt foarte bine gândite din acest punct de vedere. Peste tot sunt copaci, lăzi, ziduri, stâlpi, pietre funerare ş.a.m.d pentru a te piti ca să-ti refaci viaţa şi să tragi pentru a distrage atenţia. Există şi secvenţe semi-scriptate care te îndeamnă să treci din cover în cover în timp ce colegii execută foc de acoperire ca să ajungi într-un punct de unde îţi poţi elimina uşor adversarii.

O altă secvenţă, simpatică la început, dar rapid plictisitoare după primele cinci acţiuni, implică intrarea în tandem într-o cameră cu un şut sănătos în uşi. Odată intrat, se declanşează automat o secvenţă slow-motion, aşa numitul Concentration Mode folosit şi în jocurile anterioare ale seriei. Ideea este să elimini cât mai mulţi inamici pe loc (şi reîncărcarea armei se face mult mai rapid), modul fiind la dispoziţia ta şi în timpul luptelor normale, încărcat prin omorârea de inamici. Din păcate, concentrarea a devenit un fel de ajutor bun la toate, nu e ceva special care să te scoată din proverbiala budă; în câteva minute indicatorul e plin şi gata, poc, poc, inamicii jos. Sau măcar 2-3 dintre ei, pentru că tind să aibă o rezistenţă bizară chiar şi la headshot-uri.

Desigur, toată partea narativă trebuia completată şi cu multiplayer. Online, competitiv şi extrem de chel, având doar o formă de Team Deathmatch sau misiuni specifice, în funcţie de tabăra aleasă (poliţişti sau criminali). Teoretic, ar fi trebuit să fie şi interesant datorită adăugării sistemului de partener – trebuie să staţi cât mai aproape, când depistezi un inamic, automat este afişat şi pentru coleg, iar împuşcatul în tandem oferă bonusuri.

Totuşi, ideea bună se pierde printre grenade, niveluri haotice şi faptul că jucătorii doar se împuşcă de nebuni, în mare parte ignorând misiunile. Conexiunea este stabilă (versiunea jucată a fost via Steam), dar am avut ceva de aşteptat până să apară şi jucătorii necesari pentru a porni o sesiune. Poţi intra online şi pentru a juca în campanie, dar numai în nivelurile pe care le-ai terminat deja.

Neplăcerile nu se rezumă la gameplay-ul putin şchiop şi la povestea trasă de păr. Nici partea vizuală nu străluceşte, deşi nivelurile au potenţial; în special începutul din pădure, cu vegetaţie uriaşă (mă fac că nu văd câmpul de marjuana) şi cascade ar fi putut oferi peisaje splendide, la fel şi oraşul-fantomă mexican sau chiar cimitirul dinspre final. Din păcate, detaliile sunt neclare, pixelii cam cât pumnul pentru zonele panoramice, de parcă ar fi fost desenate bidimensional.

Modelele personajelor m-au făcut să râd la modul neplăcut: Kim seamănâ într-o oarecare măsură cu Halle Berry, dar are graţia unui bolovan; Ben poartă o centură de muniţie şi o ditamai crucea într-o încercare ratată de a-l asemăna cu strămoşul cowboy; Eddie este spaniolul modernist (ca să nu zic cocalar), cu cămăşi mov, pălărie de hipster, mască stupidă de Obama eventual şi nelipsita cruce a catolicului fervent.

Animaţiile sunt îngrozitoare, toate personajele se miscă de parcă ar avea un băţ înfipt în fund, lip sync-ul este pe trei sferturi ratat, iar dialogurile vorbite nu corespund cu subtitrările. Abundenţa de înjurături, de “homes” şi “ese” devine enervantă după 15 minute, iar comentariile coechipierilor te fac să-ţi doreşti să-i poţi împuşca. Doar coloana sonoră este realizată bine, dar după vreo 5 capitole eram deja prea plictisită ca să mai pot aprecia ceva, orice.

Din păcate, The Cartel a fost fugărit spre apariţie cu cel puţin 6 luni prea devreme. Dacă mai petrecea ceva timp în producţie, ar fi putut folosi la potenţial maxim ideea campaniei cooperative şi toate elementele competitive extrem de interesante. Aşa însă, nu face decât să rateze elementele de design care i-ar fi asigurat un loc de cinste în cadrul genului FPS.