Condemned 2: Bloodshot – Xbox 360 Review

Condemned 2: Bloodshot – Xbox 360 Review

În opinia subsemnatului, unii producători de jocuri înţeleg ce înseamnă să faci un joc horror, alţii nu. Când te adresezi unui public suprasaturat de filme ce se doresc a fi înspăimântătoare, războaie şi poze macabre în fiecare an, jocuri cu cei mai urâţi monştri posibili şi MTV, trebuie să fii un pic naiv să îţi imaginezi că vechea schemă construită pe sistemul “monstrul sare din dulap, monstrul urlă, userul sare din scaun” încă funcţionează. Iar dacă o face, reacţia nu este una “plăcută”, ci doar un biet reflex primar. Un joc horror, după capul meu, se adresează unui public cât de cât mai cerebral decât media, care înţelege şi apreciază detaliile şi fineţurile design-ului intrat în construcţia produsului, şi din motivele enunţate mai sus alege să treacă peste “îmi cade craca în cap”, şi doreşte o atmosferă care să exceleze şi prin altceva decât scripturi stupide.

În Doom 3 atmosfera se dorea a fi înspăimântatoare doar pentru că era întuneric; şi la mine în dormitor este întuneric, dar nu o să mă vedeţi alergând crizat prin cameră din acest motiv. Stilul de joc era relaxat, pentru că stimulii nu funcţionau, şi ocazional te mai trezeai cu un zombie în spate. În Condemned: Criminal Origins pe de altă parte era absolut imposibil sa joci relaxat. Monolith nu s-a axat pe scripturi, ci pe o viziune coerentă asupra unui univers atmosferic care te “apăsa” doar prin simpla sa existenţă, în care creaturile vag umane, demente şi sărite de pe fix ce îl populau căpătau brusc sens, şi nu te făceau să sari din scaun, însă îţi induceau acea senzaţie atât de căutată de amatorii genului. Condemned nu s-a bazat pe “cheap thrills”, nu a explicat prea multe, lăsând jucătorul să tragă ce concluzii doreşte, subliniind doar “rădăcina” răului cu care eroul principal se lupta, cum îl afecta, şi cât de uşor este să te transformi şi tu în creatura pe care o vânezi, cu un final de-a dreptul excelent, ce bineînţeles că a lăsat loc inevitabilei continuări. Iar continuarea a venit, şi Monolith a zbârcit fix ce am apreciat în primul joc, alegând în schimb să marşeze pe jucabilitatea efectivă, feature-uri, şi pe explicaţii fără nici o noimă. Când creezi un mister atât de mare, îl cultivi cu grijă, îl uzi la rădăcină şi faci jucătorul să crape de curiozitate este foarte greu să vii cu un răspuns pe măsura aşteptarilor… iar de data asta, răspunsul a intrat în categoria “nu e bine”.

Ethan Thomas şi-a dat demisia, a luat sticla în mână şi a ales să uite de tot până un telefon îl determină să o ia de la început. Dacă în primul Condemned totul începea cât de cât uman, în partea a doua acţiunea o ia razna într-un amalgam de coşmaruri, monştri şi ciudăţenii încă din primul nivel. Ceea ce este OK, că doar d-asta e sequel, să fie mai mare, mai urât şi mai înspaimântator. Aşadar, oraşul este cel puţin la fel de sinistru ca şi înainte, sursele de lumină sunt extreme de rare, totul este gri, murdar şi dat peste cap. Ce e nou, deci?

În primul rând, sistemul de luptă a fost refăcut. Experienţa melee este radical mai “de impact” ca în prima parte, există combo-uri, şi poţi folosi decorul pentru a-ţi face praf inamicii. Nu vă aştepaţi la vreun caft super complex, ci doar la unul semnificativ mai rafinat decât ce aţi vazut în prima parte. Inamicii sunt cel putin la fel de demenţi, cu nebunia în ochi şi ranga în mână, sărind la tine ca şi cum tu, sau mai degraba lipsa ta este unicul lor scop de a exista, şi pe un nivel mai avansat de dificultate cel puţin se garantează transpiraţia pe controller. Avansarea “cu notă bună” garantează şi combo-uri noi, viaţă mai “mare”, plus alte ustensile pentru lupta de aproape. Mai mare deci, şi mai “urât”.

Continuând, Monolith a încercat să adauge mai mult sens avansului prin niveluri. Aşadar, dacă te descurci bine (eşti notat în consecinţă) recompensele pentru nivelul următor sunt şi ele mai suculente. Vă mai aduceţi aminte de stupizenia din prima parte, unde nu puteai căra un pistol şi o armă de apropiere în acelaşi timp, de îţi venea să spargi monitorul? Problemă rezolvată dacă luaţi rating bun într-o misiune pe la începutul jocului; Thomas capătă un toc de pistol, şi se poate face switch între arme.

Apoi, dacă în prima parte personajul principal beneficia de o trusă de scule high tech necesară investigaţiilor la locul crimei şi nu o folosea mai deloc, în partea a doua acest element de gameplay este extrem de prezent şi atent implementat în joc, deşi la modul logic Thomas nu ar mai trebui să aibă acces la astfel de ustensile. Sistemul este strâns legat de rating-ul fiecărei misiuni; investigarea unui cadavru, fotografierea lui, determinarea punctului de intrare a glonţului, ba chiar şi deducerea modului în care cadavrul a ajuns… unde este analizând răspândirea sângelui din jurul lui, îţi determină avansul şi ce deblochezi ulterior. Plus că este interesant şi distractiv să rezolvi puzzle-uri unde accentul cade pe logic din fericire, şi să fii răsplătit pentru asta. Investigaţiile nu se opresc doar la cadavre, ci şi la alte indicii, sau chiar deducerea modului în care porneşti un lift, ori afli în ce cameră eşti. În funcţie de cât de bine te descurci, primeşti un rating care scade în momentul în care ai dat un răspuns greşit (de exemplu ai ales să transmiţi că victima a fost împuşcată chiar unde ai găsit cadavrul, neobservând că de fapt a fost târâtă acolo). Din nou, mai mare şi mai “urât”.

Acţiunea este mai bine conturată, lupta este mai viscerală, ai puzzle-uri logice, grafica a primit şi ea un face lift, fiind mai detaliată, atmosferică şi plină de tot felul de efecte deştepte, sonorizarea este mai atent făcută, voice acting-ul e bun, jocul are până şi un element multiplayer! Acesta nu e extrem de bine pus la punct, însă primeşte puncte pentru că există, oferă variaţie, şi că te lasă să căpaceşti alţi jucători la modul “up close, and personal”. Există şi un fel de “hoţii şi vardiştii”, unde “vagabonzii” se luptă cu trupele de ordine, însă nimic să vă ţină prea mult în faţa consolei. Multiplayer-ul din Condemned 2 are un farmec aparte totuşi, şi merită încercat măcar pentru îmbogăţirea colecţiei de achievement-uri, dacă nu pentru altceva. Există şi o serie de arene, unde pot fi aranjate meciuri setabile în cel mai mic detaliu, pentru cei ce apreciază stilul fără a ţine neapărat să se înfrunte cu un oponent uman.

Din punct de vedere tehnic, nu vă aşteptaţi la miracole. Engine-ul este acelaşi, deci aspectul grafic general nu este cu mult diferit faţă de predecessor. Jocul arată clar mai bine, după cum vă spuneam; accentul este pus însă pe atmosfera şi stil, decât pe tehnicul efectiv. Modul în care Monolith s-a jucat cu sursele de lumină, cu “vâscozitatea” anumitor suprafeţe, cu paleta de culori şi ambianţa efectivă merită toata stima şi respectul. Nu m-a deranjat decât prezenţa unor filme prerandate şi apoi afişate în format “.avi” de o calitate scăzută, spalacite şi lipsite de detaliu.

Se observă deci cum sequel-ul îşi merită denumirea de sequel. Ce se întâmplă totuşi cu povestea, cu nebunia, cu neexplicatul, cu tot feeling-ul cu care mă agitam la începutul articolului? Ei bine, partea asta nu mai este atât de ok. Fără a intra în spoilere, Condemned 2: Bloodshot explică ce, şi cum. De ce toată lumea a luat-o razna, de ce după un anumit punct în joc o iei şi tu razna (din nou, fără spoilere), cine era monstrul X, şi tot aşa. Nu e bine deloc. Nu poţi explica o creatură în robe cu o gură de canal în loc de faţă fără a fi penibil. Nu poţi să mă laşi cu gura căscată de admiraţie în faţa design-ului cu accente japoneze şi apoi să mi-l pui pe seama unui film de categorie B ca valoare a rezolvării misterului, nu merge aşa situaţia. Când alegi calea supranaturalului, a coşmarului, a suprarealismului, o ţii pe drumul ăsta, nu te apuci să explici cu argument logice lucruri ce nu trebuie explicate. Din acest motiv, avem o bilă mare, neagră şi urâtă. Ok, finalul este bun, lupta finală este măcar interesantă ca şi concept, însă ce te duce până acolo nu este deloc ok. De ce, de exemplu mi se spune că nişte emiţătoare radio înfipte în pereţi (le distrugi pentru obiective bonus) cauzează demenţă în rândul populaţiei? Este jenant, ar fi putut la fel de bine să îmi spună ca tot cartierul este nervos deoarece a pierdut echipa favorită finala, de ce naiba trebuie sa pui în seama “ştiinţei” o lume atât de atent construită din nebunie, ură şi mister?

Toate aceste aspecte sunt pur subiective, însă pe ce altceva îţi poţi baza aprecierile când eşti pus în faţa unei păpuşi mecanice care cu o voce suavă te anunţă că ştie să numere invers, lucru pe care dealtfel îl face şi apoi îţi explodează în nas, tu neapucând să îi trozneşti una cu drujba în formă de acadea de circ cu care erai dotat în momentul respectiv?