Max Payne 2: The Fall of Max Payne Review

Max Payne 2: The Fall of Max Payne Review

Imi aduc aminte si acum vara in care am jucat Max Payne. Erau zile toride pe care le petreceam intr-o camera peste care batea soarele incontinuu, in timp ce actiunea din joc avea loc iarna. Viscolul care vuia peste New York, zapada care trosnea sub greutatea pasilor lui si vocea sa grava erau poate combinatia perfecta care ma facea sa uit de cele 40 de grade de afara. L-am terminat cu doua ore inainte sa plec la Budapesta. 12 ore cu trenul la clasa a doua mi-au oferit prilejul de a medita un pic asupra tragediei care se numea Max Payne. Lasand la o parte toate elementele jocului, cel mai mult ma impresionase viziunea negativa asupra vietii, dar si incapatanarea de a lupta cu orice mijloace impotriva destinului. Pana in momentul in care m-am suit in tren simtisem cum toti si toate erau impotriva mea. Cand trenul s-a pus in miscare am zambit. Reusisem intr-un final sa plec in concediu.
Zvonul ca partea a doua s-ar putea sa vada luminia zilei anul acesta m-a bucurat, dar m-a si intristat deopotriva. Pe de o parte abia asteptam sa-l joc, pe de alta parte stiam ca va fi umbrit de Half Life 2. Amanarea acestuia din urma a fost o binecuvantare pentru Remedy si Rockstar, in felul acesta Max Payne 2 primind atentia pe care o merita si inregistrand cel putin succesul primului.

Va mai aduceti aminte cum se termina prima parte? Daca nu, va spun eu sau accesati optiunea Previously din meniul jocului. L-am lasat atunci pe Max cu pusca in mana pe acoperisul unui zgarie-nori, asteptand sosirea echipajelor de Politie. Cu ajutorul lui Alfred Woden, membru al organizatiei secrete Inner Circle, acesta iese cu fata curata, dar se intoarce din nou in sanul NYPD. De aceasta data nu drogurile sunt elementul principal, ci aparent armele. Cineva, nu spun cine, persoana importanta, incepe sa anihileze toti marii jucatori de pe piata neagra de armament, asa ca obiectivul lui Payne este de a descoperi cine se ascunde in spatele echipelor de commando ucigase. Veti recunoaste pe parcursul jocului o serie de personaje din prima parte, cum ar fi Vladimir, seful mafiei rusesti, Vinnie Gognitti, seful mafiei italienesti si chiar Mona Sax pe care am crezut-o moarta. Ea a incasat un glont in contul lui Payne in prima parte, dar corpul ei dispare in spatele usilor unui lift. Ce se intampla pe parcurs si cine este mintea criminala care a organizat toata tarasenia ramane sa aflati singuri. Cert este ca finalul este la fel de tragic precum inceputul primei parti, asa ca subtitlul „The Fall of Max Payne” i se potriveste perfect. Nu numai ca decazuse pe plan profesional, dar el va pierde intr-un final si ceea ce ar fi meritat. Pentru moment, mi-am dorit ca scenariul sa fi fost cu happy end, tipic american, pentru ca suferinta lui este deja prea mare iar destinul sau prea tragic, insa cand meditam asupra finalului, cu muzica credits-ului in fundal, am citit la un moment dat pe ecran „Max Payne’s journey into the night will continue”. Cum se va intampla asta e cam greu de spus pentru ca majoritatea personajelor ajung in lumea celor drepti. Sunt pomenite la un moment dat numele altor membri ai Inner Circle care insa nu apar in joc, deci e posibil ca partea a treia sa se concentreze asupra anihilarii acestei organizatii si a membrilor sai.

Jocul este impartit in trei parti, insumand 21 de capitole. La prima vedere pare destul, insa tinand cont de numarul enorm de secvente cinematice, durata efectiva de joc este foarte mica. Pe de o parte, acestea prezinta avantajul ca ti se comunica un numar mare de informatii in legatura cu intriga jocului sau gandurile si concluziile lui Max Payne pe de alta parte. Pe langa secventele statice gen storyboard, cele animate, pe baza engine-ului, sunt in numar mult mai mare decat in prima parte. Nici nu ma mira acest lucru avand in vedere calitatea acestora, insa pe masura ce joci ai mereu impresia ca urmaresti un film cu personaje al caror destin il mai poti modifica din cand in cand. Mi-as fi dorit o intriga putin mai complexa, ceva mai mult gameplay si totusi, o raza de speranta pentru Payne la sfarsitul jocului. Cu toate acestea, pot sa afirm sus si tare ca a fost cea mai impresionanta experienta single-player de anul acesta si pe care cu siguranta nu ar trebui sa o ratati.

Principalele modificari legate de gameplay sunt Bullet-Time 2.0 si implementarea sistemului Havok responsabil pentru toata fizica jocului. La fel ca in prima parte, vom avea modurile shootdodge, bullet-time combo si bullet-time. Shootdodge-ul consta in salturi in timp real pentru evitarea gloantelor, in directia dorita de jucator. Daca aveti o cantitate minima de bullet-time si activati shootdodge, veti intra automat in bullet-time combo unde aceste aceste salturi se fac in slow-motion. Spre deosebire de prima parte, bullet-time combo nu va consuma din clepsidra binecunoscuta din Max Payne (cea care va indica de cat bullet-time dispuneti), acest mod putand fi folosit oricand.
In bullet-time only, apare o alta inovatie. Aici veti observa ca, cu cat omorati mai multi inamici deodata, cu atat timpul se incetineste si mai mult, putand chiar sa evitati gloantele alergand, nemaifiind nevoie sa va aruncati in lateral sau in spate. Pentru a va indica cat de mare este factorul de incetinire a timpului, clepsidra isi va schimba culoarea din alb spre un galben aprins. Cu cat clepsidra este mai galbena, cu atat timpul va fi mai incetinit pentru adversari.
Reincarcarea armelor difera si ea in functie de ce mod va aflati. In real time, armele vor fi reincarcate in mod clasic, prin schimbarea incarcatorului. In modul bullet-time combo, atunci cand efectuati un shootdodging si sariti, armele se reincarca instantaneu. In bullet-time only, aceasta reincarcare se face si mai spectaculos: Max va efectua o rotire de 360 de grade, evitand gloantele inamice si reincarcand arma in acelasi timp.

Implementarea sistemului Havok a permis insa folosirea acestei optiuni intr-un mod cu totul nou. Va puteti furisa astfel tinand tasta pentru crouch apasata, ca apoi sa plonjati prin cutii drept in mijlocul adversarilor pe care ii puteti ciurui imediat cu un Kalashnikov, Ingram, MP4 sau MP5. Intr-un mod asemanator am procedat prin gradini unde saream peste tufisuri, pe holurile unei cladiri pline cu verdeata sau in restaurantul lui Vladimir in care am intrat ca o furtuna doar pentru a plonja in spatele barului, printre sticle, in secunda urmatoare. Va trebuie un pic de imaginatie pentru toate acestea, insa partea de strategie nu necesita prea multi neuroni. Daca ati trecut de o usa, iar numarul mare de inamici va copleseste, atunci puteti oricand sa reincarcati ultimul save pentru a incerca inca o data, dar cu mult mai multa precautie. Aveti in acest fel doua cai. Ori va apropiati incet de usa si aruncati o grenada sau doua cand aceasta se deschide, caz in care cei dinauntru striga „coward”, sau, stiind deja pozitia acestora, activati bullet time sau shootdodging si ii omorati pe toti. Trebuie sa va spun ca jocul beneficiaza de acelasi sistem de ajustare a dificultatii ca in prima parte, asa ca de multe ori veti gasi destule painkillers, mai ales atunci cand reincarcati un save de doua sau trei ori.
Exista insa unele situatii scriptate, cand jocul poate fi extrem de dificil, ma ales daca nu prea aveti viata. La un moment dat a trebuit sa fac fata la doua grupuri de inamici care foloseau MP4, unul dupa celalalt, fara painkillers si cu atat de putina viata incat as fi murit dintr-un singur glont. Ceea ce m-a salvat a fost faptul ca grenadele la fel ca si cocktailurile Molotov pot fi acum echipate ca secondary attack, asa ca m-am folosit din plin de aceasta optiune. Tot ca secondary attack mai este disponibila si o lovitura executata de Payne cu patul armei, insa este atat de nefolositoare incat era cat p’aci sa uit de ea.

In general, jocul alterneaza momentele de relaxare cu cele tensionante, nu doar din punctul de vedere al impartirii misiunilor, ci si in cadrul aceluiasi nivel. Atunci cand nu impusti, ori mergi prin foc, ori nu a mai ramas nimeni in picioare, ori te afli intr-unul din cosmarurile lui Payne sau chiar in sectia de politie unde isi are el biroul. O mica plimbare la parter in cadrul acestei misiuni va va dezvalui o conversatie intre ofiterul de serviciu si o tipa care venise sa depuna o plangere ca iubitul ei se joaca prea mult si ca din cauza aceasta vrea sa o omoare. Am ras cu lacrimi cand am ascultat marturia tipei, o parodie la adresa interpretarii cauzelor violentei, mai ales in SUA. La sfarsit, ofiterul concluziona: „ya, guns don’t kill people, computer games kill people”.
Alt moment haios a fost ascultand marturia unui criminal si interpretarea data acesteia de ofiterul care il interoga. Nu ar trebui sa pierdeti aceste secvente si in general, de cate ori auziti vreun televizor prin preajma, cheltuiti cateva minute pentru a vedea episoade din „Lords and Ladies” sau „Dick Justice”, ultimul fiind o parodie a primei parti a jocului. Dragute sunt si comentariile unor personaje care pot juca alaturi de Payne: un cersetor care isi ducea traiul intr-un subsol, o tipa care se pierduse pe coridoare, femei in varsta care ies din apartamente cu shotgun-ul in mana amenintand de mama focului sau chiar cei patru membrii ai mafiei italienesti care cred ca Max este ajutorul lor impotriva atacatorilor.

Un element nou de aceasta data este posibilitatea de a juca cu Mona Sax cateva misiuni. Una dintre ele chiar va fi disponibila din ambele puncte de vedere (a lui Max Payne si a Monei Sax), un artificiu interesant care ar mai fi putut fi folosit pe parcursul jocului pentru a-l mai lungi un pic. Mona este in acelasi timp si principalul suspect al politiei, insa asta nu il impiedica pe Max sa accepte ajutorul ei sau sa se lase sedus de frumusetea si misterul ce o inconjoara. Fiind si mai supla, miscarile ei sunt si ceva mai gratioase, astfel incat ori de cate ori se va feri de gloante sau va plonja printre inamici o va faca cu atat de multa gratie incat ai impresia ca ai de-a face cu o balerina, nu cu un ucigas cu sange rece. Arma ei preferata este Dragunov-ul pe care il veti folosi din plin pentru a-l salva pe Max din cateva situatii limita. De obicei nu sunteti presati de timp, dar sunt unele misiuni in care se simte limitarea acestuia, iar daca nu va grabiti, riscati ca partenerul pe care il protejati sa moara.

Armele sunt in mare parte aceleasi, unele fiind folosite si in mod dual – imaginati-va Dual Desert Eagle – iar grenadele si cocktailurile Molotov sunt considerate acum secondary attack. O impresie buna mi-a facut si Dragunov-ul, fiind extrem de simplu sa trageti cu el mai ales daca activati bullet time. Fata de prima parte, parca se gaseste mult mai multa munitie pe care inamicii morti o vor lasa in urma sau pe care o gasiti prin dulapuri sau cutii, un aspect pozitiv care te determina sa te gandesti mai mult asupra strategiei pe care o vei adopta si nu doar asupra armei pe care o vei folosi, asta pentru ca in lupta cateva focuri de pistol bine plasate pot insemna la fel de mult ca un glont de MP5. In functie de locul in care ii impuscati ei plonjeaza prin aer, si uneori, cand sunt luati prin surprindere, ei chiar scapa arma din mana, asta aratand faptul ca nu se asteptau la atacul vostru. Daca insa v-au depistat, atunci ei vor cauta ori sa se ascunda, ori sa traga pentru ca ceilalti sa poata avansa timp in care voi sa stati cuminti pe loc, ori vor arunca grenade pentru a va determina sa iesiti din ascunzatoare. Cateodata vor veni spre voi, dar numai in grup, si asta dupa ce i-au anuntat pe ceilalti.