Mount & Blade: Warband Review

Mount & Blade: Warband Review

Dacǎ ar fi să ma iau după chelia mea înfloritoare, nevasta guralivă sau numărul de chei de pe breloc, aş ajunge la concluzia deprimantă că îmbatrânesc. Mai ales că am început să strâmb din nas precum vecinul mereu ursuz de la bloc, care scoate capul pe geam şi te ameninţă să nu mai baţi mingea la patru după-amiaza.

Cel puţin în materie de jocuri nu mă mai dau pe spate poligoanele strălucitoare, ci gameplay-ul, nu mai sunt impresionat de monstrul cutare, ci de ce ştie să facă, în timp ce multe scenarii pentru titlurile din ziua de azi le consider tâmpiţele şi cu influenţe din seria Pokemon.

Ori dacă am ajuns să mă bucur ca un copil atunci când învărt o sabie şi decapitez necunoscuţi pe Internet, nu m-aş grăbi să dau vina pe vitaminele pe care mi le-a strecurat consoarta din greşeală în farfurie. E bun jocu’, dom’le!

Warband este continuarea pentru Mount & Blade, ce reia Hack & Slash-ul realist şi-i dă voie să zburde liber în multiplayer, adică tocmai cireaşa care lipsea unui titlu original şi care şi-a creat o bază solidă de fani printr-un gameplay simplu şi atractiv.

Recunosc că, dat fiind stilul de joc, am avut o teamă referitoare la implementarea acestuia în multiplayer, însă producătorii ne-au livrat un produs bine pus la punct din perspectiva claselor. Nu există alegere proastă, în afară de specificul fiecărei hărţi, ci mai degrabă contează dibăcia fiecăruia în a lupta cu un arcaş, pedestraş sau călăreţ.

Asta şi pentru că partea de RPG a fost lăsată deoparte, neputând să investeşti puncte în atribute şi skill-uri cum ţi-ai dori, acestea fiind stabilite undeva la un nivel mediu sau de către fiecare server în parte, deşi nu am întâlnit servere unde acestea să fie exagerate.

Aşa că dacă eşti arcaş, va trebui să foloseşti mediul înconjurător sau elementele de decor pentru a te proteja de asaltul cavaleriei, cum ar fi colinele sau zidurile caselor, în timp ce infanteriştii tind să poarte armuri grele şi arme cu bătaie lungă.

Headshot-uri cu săgeţi ? Hmmm…

Luptele păstrează dinamismul din primul titlu, fiind intense şi cu puţine posibilităţi de „trişare”, cum ar fi poţiunile sau vrăji „I Win”. Totul depinde de modul în care îţi foloseşti echipamentul, cum evaluezi distanţa faţă de adversar şi mişcările acestuia. După cum spuneam, nu există un sistem piatră-foarfecă-hârtie, întrucât arcaşii nu trebuie să se teamă de cavalerie şi nici cavaleria de suliţaşi, asta desigur dacă eşti conştient de avantajele şi dezavantajele fiecărei clase. Călăreţii au desigur un plus de viteză, dar nu trebuie să se simtă în siguranţă în spinarea unui cal, întrucât un pedestraş cu o suliţă tupeistă îl va trimite rapid cu nasul în ţărână dacă nu e atent.

Pe fiecare hartă se înfruntă două regate, deşi adversarii pot face parte din acelaşi regat dacă setările o permit, clasa putând fi aleasă înaintea fiecărui spawn. Iar în funcţie de numărul de kills şi de obiective (pentru meciurile team-based) se pot câştiga bani care să fie cheltuiţi ulterior pe un echipament mai avansat.

Aproape toate tipurile de cai, armuri şi arme sunt disponibile celor care se descurcă bine în luptă, însă interesant este că acest echipament este specific regatului pe care-l aperi, atât din punct de vedere al design-ului, cât şi al funcţionalităţii. Astfel, dacă faci parte din Kingdom of Rhodoks nu vei putea alege arcuri, ci doar arbalete, în timp ce Nordicii nu au săbii pentru 2 mâini, ci doar topoare (care fie vorba între noi, sunt chiar mai nervoase).

Dinamica jocului este prezentă în toate aspectele când vine vorba de echipament. De pildă, un scut nefolosit, dar aflat pe spinare, te va proteja de loviturile mişeleşti pe la spate, iar armurile avansate, cu toate că îţi oferă o protecţie îmbunătăţită, îţi vor îngreuna şi toate mişcările, aşa că vei avea de ales între mobilitate şi protecţie.

Pentru cei fără dare de mână există posibilitatea de a culege armele şi scuturilor celor căzuţi la datorie, însă aici interfaţa te chinuie puţin, în sensul că este o operaţiune nu tocmai simplă şi care ia câteva secunde, ori în focul luptei acele câteva secunde se pot dovedi fatale. Există voci care pretind că alegerea unui regat sau a altuia reprezintă o formă de dezechilibru, întrucât se consideră că unele echipamente disponibile sunt mai eficiente decât altele, însă eu nu văd lucrurile astfel, fiind mai mult vorba de variaţie, întrucât contează mai puţin cu ce eşti îmbrăcat şi mai mult cum foloseşti armele din dotare.

Modurile de joc sunt cele clasice, iar abordarea lor este în spiritul acţiunii. Dacă în Deathmatch sau Team Deathmatch măcelul este la ordinea zilei, nu la fel stau lucrurile în Battle, Capture The Flag sau Siege. Fiind vorba de obiective, este necesară şi o cooperare atentă între jucători, fiindcă cei viteji care se aruncă orbeşte asupra inamicului nu au o speranţă de viaţă prea mare. De remarcat în modul Siege este varietatea uneltor de război, cum ar fi scările ce pot fi ridicate sau dărâmate, turnurile de asalt sau posibilitatea de a demola uşi.

Există şi un mod Duel, însă acesta nu face parte din oferta iniţială, fiind mai degrabă un Deathmatch cu anumite reguli impuse textual de către server, aflat de obicei în proprietatea vreunui clan. Chiar şi aşa, este cel mai util când vine vorba de testat strategii sau mişcări cu diverse arme şi nu de puţine ori am rămas cu gura căscată în faţa unor jucători experimentaţi.