Need For Speed: The Run Review

Need For Speed: The Run Review

Am citit că The Run a stat în producţie trei ani înainte să-şi facă glorioasa apariţie şi pe PC-urile noastre. Trei ani pentru o mână de ore în single-player (pe Hard), cam tot atâtea dacă ai chef şi de modul Challenge, plus partea multiplayer, unde depinde de tine câtă vreme te învârţi pe acolo. Trei ani pentru un joc pe care l-am pus deoparte după un week-end… păcat de munca celor de la Black Box, excelentă din câteva puncte de vedere.

Nu ştiu ale cui au fost ideile de design şi cine impune limitări în seria Need for Speed, dar ar trebui să-şi găsească alt loc de muncă. The Run este extrem de limitat şi îi lipsesc o grămadă de elemente care ar trebui să intre pe lista oricărui joc de curse decent, indiferent dacă este sau nu arcade.

Jack şi Mafia

The Run are poveste. Sau măcar încearcă să închege ceva similar, având în prim-plan un personaj care face suficient de multe prostii pentru ca Mafia să vrea să-l strivească într-o presă de maşini. Evident, Jack Rourke al nostru scapă şi o tipă faină îi propune un târg: ea îl scapă de băieţii răi dacă el participă la (şi de preferat câştigă) o cursă ilegală întinsă pe distanţa dintre San Francisco şi New York (circa 4000 de km, traversând şi Las Vegas, Detroit sau Chicago).

De unde şi cum poate fata să-l scape de mafie nu aflăm niciodată, dar oricum nu cred că sunt detalii pe care m-aş fi chinuit vreo secundă să le descopăr pe undeva. Pur şi simplu e mai uşor dacă ignori orice încercare a jocului de a oferi naraţiune; dacă totuşi chiar asculţi secvenţele cinematice defazate şi citeşti textele despre rivalii lui Jack, o să dai doar peste clişee obosite.

Subiectul nu este nici nou, nici foarte original. De fapt, chiar exista o cursă internaţională (Gumball 3000) ce se desfăşoară însă în toată lumea, cu rute diferite în fiecare an. Mai mult, o serie de filme clasice au cam acelaşi subiect, cel mai bine mulându-se The Gumball Rally (1976), probabil de aici fiind preluat şi numele cursei reale. Oricum, nici filmul nu e un uriaş succes de casă, dar subiectul şi evenimentele sunt mult mai interesant realizate decât încercarea narativă din The Run.

Oricum, un lucru iese în evidenţă: avem pentru prima dată un şofer care pune piciorul în afara maşinii. Totul este însă scriptat şi se desfăşoară sub forma unor quick time events unde trebuie să apeşi pe taste la momentul potrivit, altfel te prinde poliţia, eşti strivit de un camion sau te calcă trenul. Dacă pentru un joc de consolă astfel de secvenţe mai merg, pe PC sunt total ieşite din context; mai mult, NFS e un joc de curse! Pentru Dumnezeu, de ce mă puneţi să sar garduri apăsând X sau A (să nu care cumva să-mi spuneţi tasta asociată, că doar nu suntem pe PC) şi nu-mi daţi o cafteală între maşini? Aş fi preferat o buşeală stil Burnout, nu o urmărire pe jos în care toată contribuţia mea este apăsarea pe un buton când mă trage jocul de mânecă.

Probabil dincolo de încercările narative, ideea de pune şoferul în afară maşinii vine şi datorită motorului grafic utilizat. Frostbite 2 a fost folosit până acum doar în Battlefield 3 şi se pare că a durat un an doar să fie adaptat pentru a funcţiona cum trebuie cu maşini şi trasee, nu cu soldaţi înarmaţi până în dinţi cărora nu le mai tace mitraliera. Să nu mă înţelegeţi greşit, motorul este superb şi sunt câteva zone unde dai restart la o cursă doar ca să mai vezi peisajele, iar controlul este chiar bun pentru un engine de FPS.

Cine mişcă, mişcă mort

Cursa de la San Francisco la New York este împărţită în 10 etape, scopul fiind să câştigi tot în drumul spre Marele Măr. Tipurile de întreceri nu sunt deloc variate, avem doar patru şi ceva variaţiuni introduse, de la poliţie ultra-agresivă până la nevoia de a evita avalanşe ce ameninţă să înghită şoseaua:

• Sprint – cursa clasică, trebuie să ieşi pe locul întâi orice ar fi;
• Checkpoint – traseul e împărţit în porţiuni şi ai un număr de secunde la dispoziţie pentru a ajunge la anumite puncte fixe; timpul oferit scade în funcţie de nivelul de dificultate;
• Rival race – tu contra unui personaj evidenţiat din gloata celor peste 200 de şoferi aflaţi în cursă;
• Oponent catch – o formă mai avansată de checkpoint, în care nu trebuie să ajungi la un punct fix, ci să depăşeşti o altă maşină şi să menţii conducerea pentru un anumit număr de secunde.

De fapt, tipul de cursă contează prea puţin de vreme ce jocul te obligă să câştigi absolut tot. Indiferent că ai de depăşit 10 oponenţi, bătut măr 5 rivali sau prins din urmă trei oponenţi, tot ce trebuie să faci este să ieşi primul. În contextul poveştii, ideea are logică, dar partea proastă e că te plictiseşti. Pe la jumătatea campaniei ajunsesem la un moment dat să mă întreb „Ce trebuie să fac în cursa asta? Aaaaa, să-i bat pe toţi… ok… ”

Variaţiunile sunt asigurate pe de o parte de prezenţa poliţiei şi pe de alta de introducerea unor evenimente neprevăzute, din care aş preferat să văd mult mai mult de fix trei. Poliţia este preluată din Hot Pursuit, comportându-se cam la fel: vine agresiv peste tine să te arunce de pe drum, organizează blocaje rutiere şi te urmăreşte obsesiv. AI-ul este extrem de încăpăţânat, maşinile legii sunt rezistente, dar din când în când tot mai ai satisfacţia unui „cop takedown”. Pe de altă parte, chiar nu văd cum m-ar putea ajunge un Garcea în Subaru (SUV) câtă vreme eu conduc un Lamborghini. Da, AI-ul trişează de zor.

Partea cu evenimentele neprevăzute se referă la trei curse: una dintre ele, pe care personal am apreciat-o mult, implică supravieţuirea pe un drum de munte asaltat de avalanşe, printre bolovani care se prăbuşesc de pe creste. Apoi mai avem un traseu industrial cu activitate similară, doar că acum se prăbuşesc pasarele şi explodează butoaie. Ultimul eveniment de acest tip este fix în cursa de final, dar în acest caz vă las să descoperiţi dacă merită aventura prin New York. Oricum, aceste câteva momente sunt foarte similare cu cele din Split/Second, un titlu testat acum ceva vreme, care ducea arcade-ul la extrem.

Cum The Run este departe de orice încercare de simulare (singura „concesie” fiind posibilitatea de a alege o transmisie manuală), mai multe momente încinse precum cele de mai sus ar fi fost de preferat, mai ales că avem şi rivali, trafic, eventual şi poliţie. Undeva spre final apar şi mafioţii, decişi să-i ia capul lui Jack, astfel că mai ai încă 2-3 şoferi violenţi pe coadă, care mai şi trag în tine cu pistolul din maşină sau cu mitraliera din elicopter. Deşi sunt scene de supravieţuire, similare cu cele cu avalanşa, nu prea pot să le includ ca ieşind în evidenţă la modul pozitiv, ci mai mult enervant, pentru că până în ultimul stadiu n-ai nici urmă de mafioţi sau măcar vreo încercare a lor de a te găsi/urmări.

Cu Porsche-ul prin lanul de porumb

Marele avantaj al cursei care traversează America este varietatea traseelor. Practic, din San Francisco până în New York treci prin toate formele de relief, de la câmpii la piscuri înzăpezite, vizitând rapid şi prin câteva oraşe cu trasee în stil Underground. Celebra Death Valley este locul ideal pentru o furtună de nisip în mijlocul şoselei pierdute prin deşert, dar şi pentru o serie de linii drepte unde doar folosirea judicioasă a rezervei de Nitro îţi aduce victoria.

Munţii sunt zone pline cu serpentine şi ace de păr, iar fără abilităţi de drift nu prea ai mari şanse să-ţi prinzi oponenţii din urmă. Dacă aţi fost pe Transfăgărăşan, la Lacul Roşu sau pe Transalpina, sigur ştiţi ce vreau să zic, şosele înguste unde 200 la oră cu un Porsche e viteza ideală să te faci acordeon într-un copac sau paraşutist sinucigaş peste şi prin parapetul fragil. Din zonele montane se coboară în câmpie, zone pe unde poţi să vezi vaca pe păşune, tractoare în trafic, dar şi culoarea lanului de porumb dacă ai fost strategic împins înafara traseului.

Totuşi, de departe cele mai spectaculoase peisaje mi s-au părut cele din ultimele două etape ale competiţiei, unde avem o combinaţie de dealuri şi câmpii cu vegetaţie aflată parcă în mijlocul toamnei. Soarele se strecoară printre copaci, frunzele formează un covor şi zboară în jurul tău, şoseaua parcă se integrează firesc şi e o adevărată plăcere să conduci pe acolo, o demonstraţie serioasă a ceea ce poate să facă motorul grafic.

Din păcate, nu există un mod de Free Roaming în care pur şi simplu să alegi o maşină şi să conduci de nebun, la nesfârşit, pentru simpla plăcere de a călca acceleraţia la bordul bolidului preferat. Trebuie să te limitezi la ce-ţi oferă cursele, de multe ori opţiunile impuse spre alegere fiind total pe lângă realitatea şofatului. Practic, în zonele montane te trezeşti printr-un Challenge că eşti obligat să alegi un Shelby, un muscle car care sigur n-a auzit în viaţa ei de curbe pe autostrăzile americane în locul unui Subaru 4×4 sau a oricărei alte maşini cu tracţiune dublă; cine a luat deciziile în alegerile maşinilor ori nu e şofer, ori e unul foarte, foarte prost informat.

Mai mult, deşi numărul de maşini este destul de mare, jocul nu te împinge deloc să-ti alegi vehicolul în funcţie de traseu. Dincolo de limitările cel puţin ciudate în alegerile modelelor, practic aş fi putut termina jocul cu primul BMW pe care l-am ales. Există însă o serie de momente în care eşti obligat să alegi o altă maşină, unul dintre ele fiind extrem de enervant pentru mine: abia ce pusesem mâna pe un Audi Quattro, un clasic între clasici, când după o secvenţă de urmărire, jocul decide că am nevoie de „roţi” noi. Nu, n-aveam nevoie, mie îmi plăcea maşinuţa aia care rupe gura multor modele actuale chiar şi la 20 de ani de la apariţie.

Totuşi, trebuie remarcat că nu avem de-a face doar cu modele foarte noi. Pe lângă acel Audi Quattro am văzut destule alte maşini mai vechi, cu renume, dar care în mod normal n-ar fi avut nicio şansă pe o şosea reală. Peste lipsa sentimentului de veridicitate se mai poate trece însă, mai ales de dragul unor trasee precum cele menţionate mai sus.

Pinky and the Brain

Avem limitări în alegerile maşinilor, nu există un mod de şofat liber, iar colac peste pupăza cu motor vine şi AI-ul. Cum majoritatea jocului l-am testat pe Hard, dar trecând prin toate nivelurile de dificultate, se poate observa uşor câte inconsistenţe scot capul. Pe Easy, e prea uşor: ai reset-uri multe (posibilitatea de a reveni în cursă de la ultimul checkpoint); pe Normal e decent, cu mai puţine reset-uri, iar pe Hard deja AI-ul urcă nivelul de agresivitate foarte mult.

Problema este modul de scriptare, nu agresivitatea, chiar dacă şi aici este clar că AI-ul trişează şi la Nitro, şi la felul în care trece prin trafic de parcă ar fi „ghost” mereu. Practic, dacă tu conduci perfect într-o cursă şi mai ai doar un adversar în faţă, te poţi trezi că înainte de final acesta încetineşte sau se loveşte de ceva ca să te lase să câştigi. Sau, fix invers, pe porţiuni finale de linie dreaptă accelerează de parcă ar avea Nitro infinit şi n-ai nicio şansă să-l depăşeşti.

Pe trasee există de obicei şi o serie de scurtături, marcate cu portocaliu, care în teorie ar trebui să-ţi asigure un avantaj destul de serios. Însă doar teoretic, pentru că sunt curse în care mai bine laşi naibii scurtăturile şi mergi pe şoseaua normală, mult mai rapid, dar vei şi câştiga chiar dacă adversarii taie drumul.

Tot cu un comportament ciudat este şi partea de fizică şi de damage: uneori te izbeşti de parapeţi sau garduri şi eşti „terminat” pe loc; alteori, doar eşti împins înapoi şi ai şansa să revii în cursă fără a folosi un reset. Alteori, te întrebi de unde au atâta viteză maşinile de poliţie ca să te ajungă mereu din urmă şi să te şi întreacă, dacă e să compari Zonda ta cu amărâtul de Ford. Cred că o singură cursă cu poliţia, pe final, este realistă, pentru că acolo eu aveam un Porsche, iar omul legii cred că pornea în urmărire cu un Lamborghini.

Provocări la grămadă

În afară de campanie, tot în single-player există o serie de Challenges, organizate cam în stilul din Hot Pursuit. Cursele de deblochează unele după altele, scopul fiind să câştigi o medalie cât mai importantă (platină de preferinţă). La fel ca şi avansarea în poveste, şi aceste curse individuale aduc experienţă şi şoferul creşte în nivel, dar e mai mult o chestiune de laudă online decât ceva cu adevărate efecte asupra gameplay-ului. Esenţialul este că vei mai debloca o serie de maşini, dar nici aici organizarea nu este tocmai ideală. Jucând o serie de provocări vei debloca maşini în altele şi tot aşa, astfel că dacă vrei o anume maşină pentru un anume traseu, tot nu ai libertatea de a pune ce vrei tu, unde vrei tu.

La fel se întâmplă şi în multiplayer, unde revine reţeaua aşa-zis socială Autolog. De data aceasta, nu mai ai însă meciuri rapide, ci o serie de playlist-uri, la început fiind deblocate doar trei. Ca să ajungi şi la restul, trebuie să îndeplineşti o serie de obiective individuale pentru fiecare listă, chestiune care transformă multiplayer-ul tot într-un fel de single-player, la fel de limitat. În continuare nu poţi alege ce maşină vrei, iar circuitele sunt predefinite în functie de playlist. Nici obiectivele nu pot spune că m-au încântat: unele dintre ele sunt de-a dreptul banale (să termini 3 curse), altele îţi dau recompense pentru utilizarea unei anumite maşini de un anumit număr de ori într-un anume playlist pentru a-ţi debloca o maşină într-un Challenge.

De fapt, obiectivele sunt combinate în aşa fel încât dacă ai o mică obsesie în deblocarea tuturor maşinilor, eşti obligat să joci absolut orice, oricum s-ar prezenta, chit că ai o maşină pe care nu o suporţi sau handling-ul este îngrozitor (cazul maşinilor americane). Jucători online se găsesc destul de mulţi şi cursa poate porni chiar dacă nu se ajunge la maximul de 16, dar evident că nu toată lumea se bazează pe abilităţile de şofat; mulţi se rezumă să te împingă de pe circuit ca să pierzi vremea cu reseturile, astfel că e de preferat să ai o listă personală de prieteni cu care să joci.

O mică problemă tehnică

Spre deosebire de Shift 2 Unleashed, cei de la Black Box au realizat un control foarte bun al maşinilor; chiar dacă e de preferat un controller, nici pe tastatură lucrurile nu stau foarte rău. Se simt diferenţe serioase la manevrarea maşinilor, existând de altfel indicatorii aferenţi în descrierile din meniuri. Extrem de enervante sunt însă ecranele de încărcare la fiecare reluare a cursei, secundele pierdute holbându-te la un ecran fără nicio bară care să indice cât mai durează; reset-urile nu se fac nici ele pe loc, alte secunde pierdute într-un ecran negru cu un simbol pe el, când ar fi fost mult mai practic un ghosting clasic care să te repună pe şosea.

Din fericire, n-am dat peste alte probleme tehnice în afara unor „neînţelegeri” cu revenirea din desktop dacă foloseşti Alt-Tab sau îţi apare vreo notificare în tray, dar am strâmbat din nas la anumite momente vizuale. În cea mai mare parte, grafica este de apreciat, cu excepţia reflexiilor de pe capotă, ori total aiurea (cer când eram de fapt într-un tunel), ori desenate de parcă ar fi fost o baltă împuţită.

Traficul este aleatoriu într-un mod destul de bizar, existând de fapt câteva modele scriptate care se vor repeta în funcţie de numărul de încărcări ale unei singure curse. Tot la capitolul neplăceri intră şi lipsa funcţiei de Replay, pentru că am avut destule finaluri încinse pe care aş fi vrut să le revăd măcar imediat după cursă, dacă nu cumva şi salvate pe undeva. Pe de altă parte, încă o dată se remarcă nu doar modelele maşinilor licenţiate, dar şi coloana sonoră, o combinaţie inedită de melodii destul de vechi, chiar cu accente country, deosebite de hip hop-ul ultimelor versiuni NFS.

Lauda de sine…

După anii aferenţi de producţie, The Run se lăuda că va revoluţiona seria NFS cu o poveste tare şi un gameplay memorabil. Din păcate, povestea mai bine nu era, iar din gameplay memorabile sunt lipsurile: n-ai libertate de alegere, n-ai Free Roaming, n-ai Replay, n-ai nici măcar cameră din interiorul maşinii, nici curse la alegere în multiplayer. Ai însă AI bizar, maşini obligatorii total aiurea alese dacă te raportezi la realitate, parţial compensate de trasee variate şi peisaje spectaculoase. Pe termen lung însă, The Run nu prea are şanse multe să facă istorie; personal, deja am trecut mai departe.