Painkiller: Overdose

Painkiller: Overdose

Supradoza de clisee

 

Daca-ti plac jocurile de actiune cu adevarat bune, atunci trebuie sa-ti amintesti de Painkiller. Numai Dumnezeu stie cu cata placere am casapit gunoaiele lui Scaraotchi de-a lungul a cateva zeci de ore, ajutat de unul dintre cele mai terapeutice jocuri din toate timpurile. A urmat apoi expansion pack-ul Battle Out of Hell si confirmarea ca Painkiller merita sa ocupe un loc intre clasicii genului, precum Doom, Wolfenstein si Serious Sam: The First Encounter. Tristetea, frustrarea si deznadejdea sunt date uitarii aproape instantaneu odata ce ai patruns in lumea bolnava, infioratoare si terifiant de amuzanta din Painkiller – iadul, asa cum nu l-ai mai vazut niciodata. Mai rar un joc in care momentele de spaima sunt asortate cu situatii amuzante, ce te indeamna sa mergi mai departe si sa te apropii din ce in ce mai mult, ca atras de un magnet, de culcusul Satanei. N-o sa uit in vecii vecilor orfelinatul prin care m-au fugarit copii arzand asemenea unor torte vii si fiorii care m-au trecut pe sira spinarii cand am dat nas in nas cu o fetita al carei urlet aproape ca m-a tintuit in scaun. Parca o vad alergand spre mine, cautand sa ma imbratiseze, de parca in bratele mele ar fi gasit salvarea din focurile iadului. Ţipa ingrozitor, se aprinde instantaneu si imi sare in brate, iar eu ma fac ghem si scot arma… Apoi, scap din orfelinatul groazei si fac cunostinta cu niste clovni isterici care arunca dupa mine cu petarde „incendiare". Ai naibii circari… sa tot „razi", nu alta.

Continuarea aventurilor din Painkiller: Battle Out of Hell s-a lasat si se lasa in continuare asteptata, insa o mana de modder-i isteti si putin scrantiti (in sensul bun al cuvantului) s-au gandit ca n-ar strica sa ne surprinda cu o conversie single player pentru Painkiller, indulcindu-ne asteptarea. Incet, dar sigur, Painkiller: Overdose a inceput sa prinda contur, transformandu-se in cele din urma intr-un joc de sine statator, care incearca sa ghiceasca reteta pe care a prescris-o Pinkiller si expansion pack-ul Battle Out of Hell - actiune dementa cu efecte terapeutice, o avalansa de impielitati tacaniti, multiplayer alert si decoruri apocaliptice absolut superbe. La urma urmei, incercarea moarte n-are.

 

Sau are?

 

In Overdose esti Belilal, bastardul nascut din dragostea dintre un inger si un demon, iar introducerea - un monolog siropos lung de cateva minute, arata cat de furios este Belilal, inchis de mii de ani intr-o cusca. Dar cand Daniel, eroul din jocul original, il invinge pe Lucifer, lui Belilal i se ofera sansa evadarii, de care profita fara a sta prea mult pe ganduri si se apuca de curatenie. Demoni dupa demoni ii cad spulberati la picioare, iar cand termina cu ei, se ia la tranta cu ninjalai, schelete ambulante, scorpioni si mumii.

Locatiile, ca si inamicii, sunt variate, dar lipsite de sens, iar armele functioneaza la fel ca in Painkiller, de parca numai skin-urile de pe ele au fost schimbate. Pana si sistemul de salvare este acelasi, atingerea unui checkpoint rasplatindu-te cu o portie consistenta de sanatate, in vreme ce valurile de capiati posedati ataca neincetat. Apoi, in urma indeplinirii unui obiectiv specific nivelului din care tocmai ai scapat cu viata, esti rasplatit (din nou) cu o carte de tarot, una dintre putinele motivatii care te indeamna sa joci pentru a doua oara acelasi nivel. Intregul joc iti arunca in intampinare peste 40 de tipuri de inamici, care de fapt sunt doar patru – lichelele care vor sa-ti dea cu capu-n gura, dracoveniile care dau cu bata, lighioanele care te „scuipa" de la distanta si mastodontii care pica ca mustele dupa cateva boabe. Inamicii nu se ascund, nu folosesc tractici evazive si nu te injura de mama, insa nici in Painkiller nu le-am cerut asta. Şi totusi, jucandu-l, ai senzatia ca Overdose este versiunea fara vlaga a lui Painkiller, lista neajunsurilor fiind dominata de lipsa de originalitate a armelor, actiunea previzibila si repetitiva, dar si de replicile plictisitoare ale lui Belilal. La urma urmei, Painkiller: Overdose nu are pretentia sa fie considerat ceva mai mult decat un FPS fara minte, care urmeaza o reteta veche de cand lumea genului, insa timpii de incarcare exasperant de mari sunt mai pacatosi decat insasi pacatul carnal din care s-a nascut Belilal. Sunt lungi, mult prea lungi pentru ceea ce ofera din punct de vedere grafic, si nu pentru ca l-as fi jucat pe un sistem resuscitat din epoca de piatra a FPS-urilor. Şi mai surprinzator este ca Overdose mi s-a parut a fi mai putin alert decat originalul, desi este un joc antrenant in care ai sansa sa mori destul de des, indiferent de nivelul de dificultate ales. Problema cea mai mare este ca de cate ori mori, trebuie sa astepti aproximativ un minut pentru a reveni inapoi in joc. 

 

Citeste si arde!

 

In lipsa timpilor de incarcare stresanti, Painkiller: Overdose ar fi putut fi un joc tolerabil, insa ma indoiesc ca o avalansa de mortaciuni lipsite de personalitate ar putea trezi interesul cuiva. Overdose incearca, dar nu reuseste sa egaleze performantele originalului, gameplay-ul fiind mult mai putin sofisticat, motiv pentru care cele 8 ore de joc le putem epuiza intr-un mod mult mai placut in compania unor lazi cu bere. Berea o dau eu.